La apariția sa in 1975, romanul «Delirul» al lui Marin Preda a fost citit preponderent in cheie politică. Orizontul de așteptare a forțat această grilă.
Publicul se aștepta ca Preda să ofere un roman de atitudine politică (adevărata față a lui Ceaușescu incepea să iasă la iveală prin tot mai desele manifestări dictatoriale, chiar dacă unii mai credeau in puterea și voința sa de a reforma comunismul), iar prezența lui Ion Antonescu in paginile romanului confirma acest lucru.
 
Mareșalul a constituit – și mai constituie incă – imaginea antibolșevismului. In cea mai mare măsură, românii il percep ca pe un feroce adversar al comunismului și in mai mică măsură ca pe un antisemit de teapa lui Hitler ori Mussolini. Așadar, publicul vedea in personajul lui Preda un atac (voalat, desigur) indreptat impotriva comunismului, nu numai impotriva sovietismului (acest atac la adresa imperialismului sovietic fiind scopul pentru care Ceaușescu permisese apariția multor documente legate de Ion Antonescu și de acel an tragic din istoria României – 1940).
Dar, ca și personajul său, Marin Preda se afla intr-o dilemă tragică: aducându-l in paginile romanului său pe Ion Antonescu, părea că servește regimul și mai ales pe Ceaușescu, ingroșand atitudinea anticomunistă din roman, periclita editarea acestuia. Atunci, la apariție, publicul a ințeles cartea in această cheie antibolșevică. Acum, și sub presiunea rescrierii istoriei, mai multe voci il acuză pe Preda de glorificarea unui antisemit, a unui criminal de război (chiar dacă Ion Antonescu a fost dat la cererea lor pe mâna sovieticilor și nu a fost inculpat in Procesul de la Nurenberg – arestat, trimis la Moscova, judecat și executat prin impușcare sub comanda și supravegherea sovietică).
Romanul oferă posibilitatea interpretării in ambele grile – prezența acelui nefericit capitol in care un tânăr revoluționar este dus din post in post inapoi in satul natal este, fără echivoc, o trimitere la o scenă – confecționată de către istoricii comuniști – din biografia lui Ceaușescu. După 1990, editorii “Delirului” (primul a fost Ion Cristoiu) au scos acest capitol din roman fără a documenta in vreun fel că asta ar fi fost voința autorului. Intervenția in textul unui autor este abuzivă fără un acord testamentar al acestuia, iar in cazul de față ea a dat apă la moară celor care au pus și pun in circulație teoria unei comenzi politice in scrierea “Delirului”.
S-a vorbit, fără a exista și mărturii scrise, că incriminatul capitol din roman ar fi inlocuit un altul despre amanta kirghiză a lui Stalin, o variantă sovietică, dacă vreți, a Evei Braun a lui Hitler, fapt oricum mai plauzibil decât altele puse in circulație.
“Delirul” poate fi citti mult mai profitabil ca roman al femeii in vremurile tulburi ale istoriei. Sunt momente in care omenirea o ia razna, intră in delirul autodistrugerii, fără nici o justificare aparentă. Ea se comportă asemenea acelei păsări pe care o aduce ca parabolă Preda: “Ornitologii români au descoperit in Delta Dunării o pasăre cu un penaj roșu și un comportament bizar – vulpea ii mânca in fiecare an ouăle și ii punea, in lipsa ei, pietre in cuib, pe care ea le clocea toată vara fără să simtă că sunt pietre. Ca să salveze specia, ornitologii au gonit vulpea. Atunci pasărea, spre uluirea acestor specialiști care o supravegheau de departe cu binoclurile, a inceput să țipe cuprinsă de o stranie isterie și și-a spart ouăle cu ciocul, bătând din aripi și dansâns demențial. Ce era cu ea? Ce instinct obscur o impingea astfel spre dispariție? De ce vroia ea să nu-și mai supraviețuiască? Cine putea să știe? Natura vroia să o elimine și nimeni nu putea interveni ca această poruncă să nu se infăptuiască…” (p. 311). Hitler și intreaga omenire a acelor timpuri s-au lăsat in voia acestui delir al sinuciderii. Există un curs implacabil al naturii ca și al istoriei, spune Preda: necesitatea istorică. Rațional și logic, Hitler ar fi putut fi oprit in multe rânduri, rațional și logic cursul istoriei ar fi putut fi modificat in multe rânduri. Poporul german l-a urmat deși ar fi putut să-i stopeze și ascensiunea, și paranoia intemeierii unui Imperiu de 1.000 de ani, statele europene i s-ar fi putut opune, dar au cedat fără luptă. Cu toții au parut a cloci pietre pe care le credeau ouă.
In tot acest delir, singurele care incearcă să salveze specia sunt femeile, prin apelul la normalitatea vieții. Ioana ii cere lui Ștefan să vină să o ia la Buucrești numai dacă o să-i fie bine, Luchi ii reproșează aceluiași băiat că nu i-a dat telefonul promis lăsându-se tărât in vâltoarea luptelor ce-aveau loc pe stărzi, iar marele Conducător iși limpezește gândurile și ia hotărârea reprimării mișcării legionare apelând la sfatul mamei sale, Maria Antonescu.
Ce rol ar fi avut acea presupusă amantă a lui Stalin in această construcție e doar de presupus in condițiile in care fascismul și comunismul sunt imagini simetrice in oglinda istoriei!
 
 
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.

Subiecte #«Delirul»#Marin Preda