Am participat, mai demult, la un colocviu, “Conștiința de sine
a noii literaturi”, desfășurat sub egida Uniunii Scriitorilor din
România. Nimeni nu a putut defini exact ce inseamnă noua
literatură, niciunul dintre participanți nu știa exact dacă
aparține sau nu unei noi generații. In ciuda criticii care se
grăbise să-i instaureze ca nouă generație (“milenaristă”,
“douamiistă”, nu contează, generație să fie!), tinerii scriitori
erau ceva mai prudenți in a se defini, singurul lor reper fiind, de
multe ori, generația “optzeci”.
Chiar dacă acest reper era fie de natura managementului
cultural, fie de natură socială, politică sau chiar administrativă,
mai puțin de natură estetică, el exista in mintea și pe buzele
tuturor ca negare, ceva de genul “nu știm ce suntem, dar nu suntem
ca optzeciștii”. Abia intrezărit, pipăit doar, nu și foarte
explicit, conștientizat, a apărut un argument de luat in seamă:
“Optzecismul se raporta la carte, iar noi, la televizor”. Sigur,
spre a fi mai bine ințeles, ar trebui să scriu cu majuscule: Carte
și Televizor.
Atunci mi-am spus că, intr-adevăr, lucrurile sunt mai profunde
decât par la prima vedere. Nu știu dacă și mai grave, dar mult mai
serioase decât o simplă raportare: ne aflăm practic in fața
ciocnirii a două civilizații, a două culturi: cea a cărții și cea a
televizorului. Fapt ce se petrece nu numai la noi, ci in intreaga
lume, după cum aveam să imi dau seama stând de vorbă intr-o
după-amiază cu câțiva scriitori belgieni (unii trăitori la Paris)
pe care ii primisem la Asociația Scriitorilor din București, dar și
cu oameni ce trăiesc in Statele Unite sau in Australia.
Craig Czury, din SUA, imi spunea intr-un interviu că sunt
milioane de americani care trăiesc fericiți fără să fi citit o
carte in viața lor, dar fiind consumatori de cultură populară, că
și ei, scriitorii, dar, mai ales poeții americani fac o netă
distincție intre cultura și publicul academic (scriitori și
consumatori de cărți) și “pop culture”, cultura străzii sau cultura
de televizor (“show”).
Am citit multe studii despre rolul jucat de cuvânt in formarea
gândirii – unele seducătoare, altele riguroase, aplicate și cu
dovezi irefutabile, ca să le zic așa. Dovada insă cea mai puternică
a legăturilor indestructibile intre gândire și cuvânt a fost adusă
de studiile științifice. Cercetându-se ce s-a intâmplat cu copiii
care au fost văduviți de cuvânt (din varii motive, nu neapărat
medicale: pierduți in pădure, abandonați la vârste fragede in
locuri fără prezență umană etc.), s-a constatat un fapt
extraordinar: ei au supraviețuit, au stabilit relații de comunicare
cu mediul inconjurător, dar partea stângă a creierului a rămas
netedă, neatinsă de nicio circumvoluțiune care să-i mai permită
gândirea și comunicarea verbală. Avem a face, fără indoială, cu
cazuri extreme, pe care cu greu, deocamdată, le putem extrapola
spre a ne sluji drept argument in universul societății
contemporane, pentru că noi suntem asaltați, educați, leneviți la
imagine, dar nicidecum văduviți de cuvânt. Cu toate acestea, imi
reprim cu greu pornirea de a nu imagina ipoteza că in absența unei
solicitări din ce in ce mai reduse a părții stângi a creierului
nostru el nu va avea tendința de a se catifela devenind din ce in
ce mai neted. Nu azi, nu mâine, nu peste cincizeci de ani, ci poate
in generațiile generațiilor următoare.
Mă intorc, inchizând această paranteză, la care probabil mă
voi mai intoarce, la ce vrea să insemne disocierea carte și/sau
televizor pentru lumea culturii. Aș reține mai intâi faptul ca
televizorul transformă aproape totul in spectacol. Fie că este
vorba de “Revoluția in direct”, de “Furtună in deșert”, de crime,
ședințe de Parlament, de Orwell (cu al său Big Brother), totul se
transformă după formatul “show”-ului care, prin natura sa, este
orchestrare, regizare, artificialitate pentru obținerea relaxării,
divertismentului.
Ecranul are marele rol de a te pune la adăpost. Chiar atunci
când lucrurile se petrec după tiparul “live”, când sunt la doi pași
de tine, ele nu te ating, pentru că tu ești doar spectator la ceva
de dincolo de tine, in alt spațiu și eventual in alt timp.
Condiția de telespectator (de participant virtual la
evenimente reale) modifică percepția asupra evenimentelor. Dacă, pe
stadioane, fanii echipelor sunt despărțiți de garduri, forțe de
ordine etc., ca sa nu se incaiere, puși in fața unui ecran
gigantic, spre a urmări disputa echipelor favorite, ei
fraternizează, se bucură pe rând și iși clamează denznădejdea sau
furia tot pe rând. Ecranul virtualizează lumea, ne duce in
spectacolul ce se desfășoară doar pentru a ne relaxa. Lucru valabil
pentru orice imagine ce rămâne mereu in exteriorul nostru când ea
ne apare printr-un suport, mediată. Răspunzând criticilor ce-i
reproșau tonurile violente, cu tente naturaliste, ale patimilor lui
Hristos, Mel Gibson se apăra apelând la bunul-simț al spectatorului
care știe că respectivii sunt actori, iar sângele curgând in valuri
e nimic altceva decât kilograme bune de vopsea. De aceea, bătrânele
cu frica lui Dumnezeu se uită cu nesaț la crimele și violurile
(altor bătrânele ca ele) de la ora cinci, după care fără temere
deschid ușa in miez de noapte bețivului satului (care poate fi
chiar nepotul!), vorbesc, când li se ia un interviu, ca la
televizor (știind că vor fi date la televizor), dar gândesc și se
poartă după cutumele și propriul lor sistem de ințelegere a lumii.
Din acest punct de vedere, televizorul acționează mai degrabă ca
factor de protecție mentală: nimeni nu are spasme la vederea unui
cadavru, oricât de autentic și “live” ar fi dat la știri, insă
poate fi marcat pe viață la vederea trupului unui necunoscut lovit
de o mașină la doi pași de el.
Asumarea acestui mental vizavi de arta spectacolului
televizorist a condus spre ceea ce in mod obișnuit s-a numit
fiziologism, minimalism, derizorism, teribilism (elogiul
homosexualității sau lesbianism) sau autofiction – atribute care
insoțesc adesea noua orientare in literatură sau artă, Și tot aici
ne confruntăm cu o primă mare contradicție intre proiectul
teoretizat (viața nefardată) și realizarea sa practică (spectacol
care intenționează să ne dea iluzia vieții nefardate) in această
nouă literatură. Ecranul protector in acest caz stă in convenția
spectacolului la care cititorul trebuie să participe ca la o lume
virtuală, nu ca la una reală. Pusă in situația de a citi, in
absența acestui ecran protector, pagini despre plăcerea felației
(scrise frust, fără “false pudibonderii”, reale carevasăzică), o
tânără autoare s-a inroșit toată și a presărat textul cu atâtea
bip-uri incât asistența a rămas siderată, pentru că niciun autor de
reportaje cu violouri și crime nu iși imaginează că va fi pus
vreodată in situația reală de a fi atins de sângele de pe pereți
ori de pe podea pe care il filmează cu nesaț.
Pop culture iși reclamă forța și viabilitatea din numărul
spectatorilor, ambiționând să fie un televizor in aer liber și
chiar concurând cu el. Voi spune o banalitate știută și de cei mai
puțin instruiți in mass media: discursul de televiziune este
uniformizator, plat, comun și simplu pentru ca la el să adere cât
mai mulți oameni atenți nu la ceea ce se spune ci la cel care il
spune. Să fim cinstiți și să recunoșteam că țâțele unei vedete ne
atrag mai mult decât vocea ei la televizor. Condiția primă la a
apărea pe ecran nu este nici cultura, nici inteligența și nici
măcar talentul ci telegenia – dai sau nu dai bine “pe
sticlă”.
Ce trebuie să faci și cum trebuie să arăți pentru a da bine la
televizor sunt primele lecții pe care le ia oricine se pregătește
să se așeze in fața camerelor de luat vederi. Geaca ponosită și
figura mereu obosită, vocea gravă cu tonuri de indignare sunt cele
care i-au făcut faimă lui Cristian Tudor Popescu și nicidecum
ideile sale mai mult sau mai puțin sclipitoare. Din rolul de
zurbagiu simpatic, uneori cu alură de chefliu ce-și prelungește un
pic petrecerea cu lăutari de la care tocmai a plecat spre a veni la
televizor, lui Mircea Dinescu i se permit acuzele fără argumente,
miștocăreala. După cum papionul lui Horia-Roman Patapievici va fi
mereu simbolul omului care, orice ar zice, este plin de rafinamente
și subtilități, doldora de cultură și superior oricărui alt muritor
nepurtător de papion. Robert Turcescu este un justițiar care ar
prinde-o și pe mamă-sa cu minciuna pe ecran, se incruntă, face
riduri gânditoare, la cât e de frumos contrazice toate
prejudecățile privind frumusețea și deșteptăciunea, dă bile albe și
negre, il pune pe Vanghelie să conjuge verbul “a fi” și pe Bodu să
calculeze TVA din prețul de 50 de lei, dar nimeni nu se mai duce cu
gândul la faptul că nu Turcescu a aflat că Vanghelie nu știe să
conjuge verbul “a fi” etc. El are marele merit de a face – așa cum
cere televiziunea – din lucruri știute de toată lumea un spectacol.
Pentru a face audiență trebuie să spui ceea ce toată lumea știe sau
se așteaptă să audă. Discursurile politice nu mai au la televizor –
mai ales in campaniile electorale – vreo nuanță, de dreapta sau de
stânga, ci sunt de-a dreptul populiste tocmai pentru a atrage cât
mai mulți spectatori. La televizor nu trebuie să vii cu ideile
tale, ci cu ale celor care stau in fața televizorului. Uneori, și
cu limbajul lui sau oricum cu unul cu care este extrem de
familiarizat.
Despre cum se exprima toate acestea in noua literatură vom
vedea in numărul viitor.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este
licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii
Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul
“Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia
Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista
“Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica
“Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.