Inainte de a intinde mâna spre
cafeaua de dimineață, pipăim locul unde am lăsat telecomanda
aseară. Noi, românii, suntem ceva mai modești și cei mai mulți avem
un singur aparat, pus, de obicei, in sufragerie, pentru uzul
intregii familii. De aici, un nou simbol al puterii: priviți, când
sunteți in vizită la niște amici, cine ține telecomanda și veți ști
sigur cine conduce familia.
In consecință, apare și o nouă
sursă de conflict – meciul bărbatului sau filmul nevestei, amândouă
contra MTV sau oricărui alt program care difuzează muzică pentru
cel mic? Dacă nu am ajuns incă să ne instalăm televizoare și in
bucătărie, este din pricina faptului ca mulți români sunt trăitori
la bloc, iar acolo abia de incape gospodina, care, pentru a avea
loc, trebuie să facă felurile de mâncare pe rând, cratițele
excluzând mixerul, iar toate impreună excluzând tava in care se
pregătește friptura. Dar, pas cu pas, in camera adolescenților și
chiar și a copiilor apare un televizor, marcând decisiv ruptura
dintre generații: alte programe nu inseamnă numai alte preferințe
ci și alte mentalități, alte valori, alte tipare comportamentale.
Televizorul ne marchează viața, dar ne-o și conduce. Nu prin ceea
ce aflăm, ci prin ceea ce vedem. Avem un vag control asupra
mesajului pe care ni-l dorim exprimat și nici un fel de control
asupra multiplelor mesaje subliminale transmise și receptate. Mai
ales ele presează asupra noastră pentru că selecția și descifrarea
sunt strâns legate de universul cunoscut, de aspirații și, nu in
ultimul rind, de fondul cultural. Puțini au capacitatea de a fi
atenți la mai multe lucruri deodată. Atenția distributivă se educă
și a privi la televizor nu este un dat natural, in firea omului,
astfel incât unii rămân pironiți pe decolteul prezentatoarei, alții
cu ei pe fundalul emisiunii unde mai mereu se petrece ceva,
sesizând intr-un târziu ca nu au ascultat ce s-a spus până-atunci
sau le-au rămas in minte cuvinte ori numai sintagme. Astfel, ceea
ce se dorește a fi o construcție coerentă a realității este o
dezordine a ei atât in informații, cât și in valori: când trei
jurnale de știri incep principalul program informativ cu nunta lui
“Iri și Monica” in detrimentul războiului din Liban nu este doar o
glumă proastă, ci si o răsturnare a valorii de informație a
știrilor și, totodata, o invitație implicită spre derizoriu,
superfluu, mizerabilism. Jurnalismul care cultivă senzaționalul
trebuie să respecte un principiu de fier: el este ca o lupă,
mărește monstruos detaliul unui eveniment, dar nu deformează. In
nenumărate cazuri asistăm la o deformare monstruoasă a
evenimentului pentru a-l face senzațional: Irinel nu este nici
prințul de Monaco, nici Larry Flint, nici măcar cel mai bogat om al
României, după cum Monica nu este Miss Univers sau nu știu ce
fotomodel celebru. Mai mult, viața lor nu are nimic spectaculos, ba
chiar cei doi iși poartă izmenele in public, plătind de multe ori
aparițiile in media, așa incât n-au descoperit jurnaliștii secretul
secolului pe gaura cheii de la baie. Evenimentul era la fel de
banal ca o conferință de presă in care nu s-a spus nimic
nou.
Insist asupra acestor detalii
pentru că, vom vedea, ele au un corespondent, aproape simetric, in
literatura, in cultura nou-veniților. Realitatea ficțională este și
ea, ca și cea mediatică, incoerentă și aleatorie, inlocuind “cutia
cu maimuțe” cu ego-ul: centrare pe imagine (in acest caz, pe
propria imagine), mărirea monstruoasă a banalului spre a-l vinde ca
senzațional, discurs “populist” pentru a nu crea complexe culturale
și a atrage pe cei mulți, apelare la accesorii care să oprească
atenția pe produs – acestea insemnând fie atât de vechiul truc al
scandalului literar cu orice preț, fie exhibarea in public –
curajul se limitează la site-uri sau bloguri, adică tot la imagine
ca și televizorul, adică tot sub protecția unui ecran.
Televizorul e popular și
populist, excluzând conceptual-cheie al artei moderne,
originalitatea: orice a avut succes undeva il poate avea oriunde,
astfel incât televiziunile au devenit, intr-o bună măsură, un fel
de rețea “McDonalds”. Nu numai conceptul și decorul sunt luate in
franciză, ci și oamenii, astfel incât nu numai Andreea Marin ori
Virgil Ianțu, dar chiar și actorii din sitcom-uri și publicul care
râde când i se arată pancarta “Hohote” sunt clone ale unui original
prefabricat prin Spania sau America. Cine vrea să stabilească
diferențe intre cultura cărții și cultura televizorului are la
indemână comparația dintre George Orwell – “1984” – și spectacolul
de televiziune “Big Brother”. De la terifianta spionare a
intimității inclusiv mentale la exhibarea intimității, de la
pedeapsa de a indrăzni să gândești liber in propria-ți casă la
recompensa de a te lăsa spionat drumul este lung, iar la capătul
lui spectacolul este derizoriu. Cei care nu citiseră “1984” – și
erau foarte mulți privitori care habar n-veau de unde vine acest
“format”, ca și cei care n-au trăit sau nu conștientizează ce
inseamnă teroarea de a nu fi liber nici macar in intimitatea
gândurilor tale au ințeles lumea pe dos: cei care nu se lasă
cercetați minut cu minut, cei care, așa cum se spune, nu se imbracă
cu chiloții la vedere sunt lașii, conformiștii, blamabilii pentru
că, iată, cei care te spionează te călesc, te fac om liber de
prejudecăți și la sfârșit iți mai dau și cincizeci de mii de euro
premiu, plus că te fac o vedetă cu drept de a da autografe, de a nu
sta la cozi, de a avea in preferințele culinare fructele de mare și
de a-ți fi căpătat toate acestea pentru că ți-ai tras-o in direct
cu un tip pe care-l cunoscuseși la debutul emisiunii.
Ca și la experimentaliștii
noștri de ocazie nu mă deranjează la televizor miza pusă pe
spectacol, ci obsesia de a spectaculariza orice și mai ales de a
vulgariza ceea ce nu-i aparține. Așa cum un cineva rescrie
“Antigona” in limbajul băieților de cartier, tot astfel televizorul
nu se mulțumește cu a-și crea propriul spectacol ci maculează idei
ce nu-i aparțin. Antigona in limbaj de mahala nu mai este Antigona,
iar dacă cineva vrea să vorbească despre ce este destin, lipsă de
măsură, confruntare tragică a omului de azi din spatele blocurilor
să facă bine și să-și scrie singurel opera. Ințelegerea limbajului
ca un tramvai pe șine, așadar ca pe un vehicul care transportă de-a
valma pe oricine este primitivă și vulgarizatoare. Limbajul este
gândirea! Există o gândire care a proiectat limbajul tragediei
numite Antigona, după cum există o gândire care se exprimă eficient
și exact in limbajul crezut de unii drept natural, firesc. Intre
“Hai cară-te că te prinde babacu’ c-ai fript-o pe gagică” și “Mergi
in calea-ți ce Zeus ți-o alese” nu este doar o diferență de limbaj
cum se crede indeobște ci una de viziune, de ințelegere a lumii.
Cele două versuri pe care le-am imaginat nu au nimic comun. In
fond, o determinantă a kitsch-ului este tocmai inlocuirea
materialului original și originar cu inlocuitori, de obicei
ieftini, seriabili, industrializați. Limbajul comun este un astfel
de produs de serie, realizat cu inlocuitori: importuri din filme,
aproximații lexicale, șabloane, locuri comune, gramatică
aproximativă. Translarea lui fără o intenționalitate bine strunită
și dovedită creează kitsh-urile care ne invadează pe televizor:
manele, sit-com-uri, talk-show-uri. Televizorul nu propune o
alternativă culturală, ci un surogat cultural cu grave concesii in
numele audienței. In măsura in care putem vorbi de funcția
formatoare a artei – și eu cred că putem vorbi fără a cădea in
ințelegerea ingustă a acestei funcții, o ințelegere mecanicistă:
aceeași cauză dând mereu același efect -, atunci mă intreb ce
orizonturi pot stârni greșelile de limbă din textele manelelor,
improvizațiile erotico-sexuale din șlagărele de pe post,
vulgaritățile din diversele “războaie” ale vedetelor puse la cale
de o televiziune care propagă prostul gust apelând altfel la teme
și subiecte majore, dar pe care le aduce la stadiul de mahalagisme.
Este vorba de un orizont extrem de limitat care formează un public
imens, atâta vreme cât cerectările dovedesc că aproape 90 la sută
dintre români se culturalizează prin și la televizor.
Dincolo de aceste tare
televizoristice -care iși arată nefastele consecințe atunci când
sunt cercetate valorile românilor, vă mai amintiți că primii scoși
din aceste valori au fost scriitorii, vă mai amintiți că in primii
100 români ai tuturor timpurilor apar 6-7 fotbaliști, din care vreo
doi nu au depășit 5 clase? -, mai planează o consecință gravă ce se
stabilizează intr-o mentalitate românească – disprețul publicului
larg față de cultură, față de școală, față de lucrarea
intelectuală. Nici Ceaușescu și al său aparat propagandistic nu au
fost mai eficienți in discreditarea intelectualilor așa cum o face
televizorul in acest moment. Din păcate, acestei proaste
indeletniciri s-au asociat mulți oameni tineri – in special
scriitori, pentru că, de exemplu, artiștii plastici se țin departe
de o vulgarizare a artei lor sau de declarații populiste, prin
programe ce postulează apropierea artei de omul de pe stradă, ce
iși doresc o notorietate de vedetă teve, uită sau nu știu să
delimiteze arta de stradă, cuvântul de imaginea proastă de pe micul
ecran.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.