In clipele ei de tristețe și griji, mama imi spune: “Și tu nu ai și tu, măi, mamă, o meserie!”O zice șoptit, nu fără un tainic reproș și o teribilă neconsolare. Nu are și ea cu ce se mândri când suratele sale de cafea vorbesc despre fii și nepoți care s-au ajuns – care doctor, care avocat, care director sau chiar meseriași cărora nimeni nu le mai poate lua șurubelnița, rindeaua sau trafaletul din mână.
Pentru mama, a scrie nu e meserie. Nici ceea ce aduce scrisul – o carieră didactică, un angajament la o redacție – nu e stabil și sigur. Mama e doar unul dintre milioanele de români care gândesc pozitiv, exprimând o realitate și o opinie comună: a scrie e un hobby, e o plăcere pe care ți-o poți satisface și in mult-puținul tău timp liber, dar pe care nu te poți baza când te gândești cu ce să-ți plătești intreținerea, pachetul de țigări și medicamentele.
Tâmplar ești pentru că faci mobilă, debarale, garduri. Zugrav pentru că dai cu vopsea și var. Mecanic pentru că știi de ce nu mai pornește mașina, că inlocuiești bujiile sau cureți carburatorul. Scriitor nu ești pentru că scrii cărți. Scriitor nu ești nici când le publici. Scriitor ești când alții cred despre tine că ești scriitor. Nici o altă profesie nu depinde atât de mult – aș zice chiar decisiv – de părerile altora ca profesia de scriitor. Iar in republica literelor, mulțimea delegă aceste competențe unor indivizi care să-i reprezinte. Obișnuit, ei se cheamă critici literari sau istorici literari. Sau notorietăți literare in care ceilalți cred. Aceștia decretează: ăsta-i scriitor, ăsta nu-i scriitor. Când mai multe păreri converg, asta vrea să insemne că a mai apărut un scriitor. Astfel validat – transferându-și o parte a competențelor și notorietății celui care l-a validat – nou-venitul devine la rândul său o instanță care dă verdicte. “Caii lui Ahile trebuie că și existau de indată ce il trăgeau!” – iată un sofism care funcționează in republica scriitoricească. X este sigur scriitor de indată ce a spus-o Y. Dar și reciproca e adevărată: X nu este scriitor pentru că a spus-o Y. Lucrurile se complică atunci când funcționează simultan mai multe competențe. Pentru unii ești scriitor, pentru alții – nu.
Pentru Alex. Ștefănescu, Ștefan Agopian nu este scriitor, de vreme ce nu l-a introdus in a sa “Istorie a literaturii”. Pentru mulți critici, Agopian e un mare scriitor. Unii care i-au delegat competențe lui Ștefănescu cred că Agopian este un mare autor, dar continuă să-i certifice competențele criticului și istoricului. Ce să ințeleagă un om ca mama din toate astea? Că azi ești și mâine nu mai ești scriitor, ba, mai mult, că in aceeași zi pentru unii poți fi, iar pentru alții nici nu exiști? Mai poți spune tu despre tine, când te intreabă cineva ce profesie ai, că ești scriitor? Cel mult, dacă ești sincer, poți zice: “Eu cred despre mine că sunt scriitor” sau “Unii cred despre mine că aș fi scriitor”. Pacienții nu-l decad pe doctor din profesia lui, chiar dacă omul e un cârpaci sau un lacom care desface larg buzunarele halatului spre a primi șpaga. Chiar dacă i-a tăiat penisul, bietul om se exprima despre mutilatorul său tot cu “Don doctor”, negândindu-se nici o clipă să-l scoată din profesie, in timp ce un cititor (specializat sau nu) te neantizează intr-o clipă, iți ia calitatea de scriitor cam cum adună gospodinele spuma de la ciorbă. Și, după ce nu mai ești scriitor, ce ești tu de fapt? Mă amuză ideea că Ștefan Agopian ar putea fi acuzat de declarații false in inscrisuri dacă ar completa pe un formular: profesia – “scriitor”, aducându-i-se ca dovadă “Istoria…” lui Alex. Ștefănescu!
Suntem, așadar, ceea ce cred alții despre noi că suntem. Iar in multe ori cazuri proba verității stă in numărul celor care cred un lucru sau altul. Nu contează mobilul pentru care zeci de milioane cred că Dan Brown este un foarte bun scriitor, important e numărul lor. Tăvălugului numeric iți este greu să-i faci față. De altfel, se spune că nici un dictator nu a fost posibil fără o largă și necondiționată susținere. Uneori mă amuză, alteori mă intristează o poveste din anii de tinerețe, petrecută in cartierul meu, Andronache, cartier ce funcționa – și cred că mai funcționează și-acum – după principiile globalizante ale satului universal. Indeletnicirea de a scrie cărți nu făcea parte dintre preocupările onorabile și onorante in viziunea locuitorilor din margine de Capitală, așa incât multă vreme m-am ferit in a-mi face public atari preocupări. Aveam totuși un mic cerc de amici cărora le mai arătam din când in când publicațiile unde publicam. Printre ei și un tiz, Gheorghe Stan, care, la rându-i, scria. Era atât de frenetic, incât umplea un caiet de o sută de file, cu poezii sau cu proză, intr-o singură noapte. Avea, nu exagerez, sute de astfel de caiete. In opinia mea – de-atunci și de-acum – băiatul suferea de o boală, nu o pot numi, care avea ca simptom innegrirea cu furie a paginilor albe. La un moment dat, am auzit vorbindu-se in cartier despre marele scriitor Georgică. Numai asta auzeam, Georgică in sus, Georgică in jos. Omul incepuse chiar să aibă apucături ciudate: rătăcea pe străzi intr-o poză de poet abulic, scotea din buzunarul de la spate un caiețel și un ciot de creion și se apuca să scrie, vorbea tuturor șoptit și codificat. Pentru mine, misterul s-a risipit repede: omul se lăuda cu ceea ce publicam eu, folosindu-se de potrivirea numelor de familie. In privința prenumelor, găsise o explicație plauzibilă: Gheorghe nu era chiar potrivit pentru un scriitor, așa că-și luase pseudonimul Constantin. Ciudat e că și azi, in cartier, chiar și cei care mi-au citit cărțile mă intreabă cu o undă nostalgică in glas: “Dar scriitorul ăla tare talentat, Georgică, ce-o mai fi făcând, domnule?!” In credința lor, adevăratul scriitor, măcar al cartierului Andronache, este cel care-i aduna seara la el la poartă să le citească prozele mele, pe care credea că le-a scris el.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.