Edmund Hillary, primul om care a
ajuns pe cel mai inalt munte al lumii, a fost intrebat care e cel
mai eficient mijloc de a nu ingheța de frig la 7-8.000 m. El a
răspuns: “Să nu te oprești din dârdâit”. Probabil că și sub
influența frigului acestei ierni, găsesc tot felul de situații in
care imi vine in minte sfatul lui Hillary.
România in intregul ei pare gata
oricând să incremenească sub frigul polar al neputinței
guvernanților, noi inșine ca români suntem pe cale, sau asta mi se
pare mie, de a impietri lipsiți de reacție. Să nu se ințeleagă că
sunt adeptul agitației de dragul agitației, a făcutului doar de
dragul de a face ori de a nu avea complexul vinovăției că stăm
degeaba. Dar, când totul pare a se prăbuși in jurul tău, orice bună
intenție, tradusă mai târziu intr-o acțiune, este de preferat
ridicării din umeri. Asistăm la prăbușirea pieței revistelor
culturale, observăm cum pas cu pas prestigiul scriitorului român e
in cădere liberă, iar locul producțiilor de valoare este luat de
subcultură.
Invaziei kitsch-ului in toate
domeniile nu i te poți opune decât intr-un singur fel: să te
delimitezi de el fie prin arătarea lui cu degetul fie, pur și
simplu, intorcându-i spatele. Adică profesionalizand actul de
cultură. Un astfel de act impune intâlnirea cu publicul doritor și
prețuitor de cultură. care nu este chiar atât de mic precum lasă să
se creadă adepții manelizării, show-ului care albește mințile. Doar
că acest public este mai discret in manifestări, retractil la
colectivisme și mult mai puțin agresiv in a-și impune
opiniile.
De la aceste considerente am
plecat când am imaginat Clubul de proză “La formarea ideilor”.
Această denumire a purtat-o și un cenaclu pe care l-am susținut
acum câțiva ani cu tineri aflați la inceputul drumului lor in
literatură. Le-am spus la prima intâlnire “nu știu câți dintre voi
vor deveni scriitori, poate niciunul, dar dacă vor ieși câțiva buni
cititori, atunci inseamnă că nu ne-am pierdut timpul degeaba”. Un
bun cititor face, in opinia mea, pentru o cultură, tot atât cât un
bun scriitor. Reluând ideea, mi-am propus nu un cenaclu – care are
menirea indeobște de a găsi și a promova talente -, ci un club, un
club profesionist de lectură și dezbateri, dialoguri pe teme
arzătoare ale prozei contemporane, ale rostului literaturii in
zilele noastre, ale viitorului, dar și prezentului și trecutului
literaturii. Prima intâlnire a clubului, desfășurată, așa cum se
vor desfășura lunar toate intâlnirile noastre, onorant, in Rotonda
Muzeului Național al Literaturii Române, a propus o structură care
vrea să pună in lumină prozatorii bucureșteni. Fac aici o
paranteză: secția de proză de la București numără 300 de membri,
fiind o forță atât cantitativ, cât și calitativ. Din păcate, puțini
sunt cunoscuți cu adevărat, prea puține se fac pentru ei. Este
vorba de acea posibila impietrire de care vorbeam: de ani buni, cu
obstinație, se cam cultivă, prin premii, traduceri, invitații la
Festivaluri și simpozioane, aceleași și aceleași nume de câtre
Uniunea Scriitorilor. Impresia nu e numai una jenantă, sunând
binișor a spirit gregar, ci și o falsă icoana a sărăciei
literaturii române.
Inchid paranteza și continui
spunând ca au fost prezentati șapte autori cu ultimele lor
producții editoriale, cu nimic mai prejos decât cei răsfățați de
foruri, reviste, insituții etc., că Denis Dinulescu ne-a oferit, cu
sprijinul a trei actori, fragmente, care au cutremurat sala de râs,
din viitorul său roman, că au fost semnalate două debuturi
exceelnte, că două tinere prozatoare au stârnit discuții aplicate
privind nu numai resorturile prozei, ci și felul in care se
realizează o lectură in public.
Intr-un viitor pe care ni-l
dorim cât mai apropiat, ne propunem să ne organizăm ca un club: cu
statut, cu cod de onoare, cu un loc unde să ne putem desfășura
activități zilnice de club (de club de proză!), să edităm o revistă
și să organizăm un Festival de Proză la București. Am ințeles că nu
ne putem baza tocmai pe conducerea breslei in demersurile noastre.
Dacă nu e, nici nu trebuie. In schimb, am văzut că ne putem baza pe
cei ce s-au inflamat de idee. Si nu sunt deloc puțini. Sperăm să
treacă ferul ăsta instiuțional, să se dezmorțească un pic (inclusiv
spiritele) și să fie primăvară și pe ulița prozatorilor
profesioniști din București!
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.