Pasajul de mai sus face parte din nuvela lui Mircea Nedelciu
“Aventuri intr-o curte interioară”, din volumul cu același titlu,
apărut in 1979, la Editura Cartea Românească. Textul fusese citit
la Cenaclul Junimea cu mulți ani inaintea tipăririi lui. Imi
amintesc ce impact extraordinar a avut asupra noastră, niște
studenți la Litere pe care banii nu-i dădeau afară din casă. Aș
spune dimpotrivă: ne impovărau de griji și tristeți, de frustrări
și singurătăți.
Eram tineri și voiam să trăim. Voiam să ne cumpărăm cărți, să
mergem la film și la teatru, voiam să ne bem cafeaua cu frișcă
(1,90 lei o cafea mică) la barul de la subsolul Arhitecturii, voiam
să lenevim sub soarele toamnei sau primăverii la grădina Cina sau
la terasa Dunărea, voiam blugi Levi’s, voiam cămăși in stil italian
și tricouri imprimate, voiam să ascultăm pianul din barul Dunărea,
privind către construcția Intercontinentalului, bând și noi un
coniac fin și nu romul Jamaica de la Asan, un băruleț la parterul
blocului căzut la cutremurul din 1977, Continental. Nu numai
vitrinele ci și barmanii, ospătarii, vânzătoarele de la librării,
colegele sau fetele de la ceaiurile sau seratele studențești – cu
toții vorbeau doar cu buzunarele noastre. Poate că până-atunci nu
știuseram. Sau poate știuseram și până-atunci, dar din pudoare nu
voiseram să acceptăm. Venise Mircea cu “Aventurile…” sale să ne
spună și să ne facă ingrozitor de triști in duminica aia: “O
vitrină discută numai cu buzunarele tale”. Eram tineri, inocenți.
Adică ne puteam purta sărăcia in demnitate. O acopeream cu scrisul
nostru, dar mai ales cu speranțele, cu visurile noastre pe care le
legănam ca pe pruncii pe care ni-i dorim să crească mari și
frumoși. O mai fituiam când luam bursa și ne desfătam plătind
cărțile luate de la Nela, librăreasa Facultății, pe datorie, ne
răsfățam cu bulete sau crochete de cașscaval și cabernet de
Sâmburești la Capșa (in braserie, nu in restaurant, acolo mergeau
clasici intrați in manuale, cum era cazul lui Marin Preda), scăpam
boii o noapte sau două la Pui de Urs, in Rahova, sau la Boema, ori
Lido și… gata. Inapoi, la cursuri, la seminarii, in biblioteca
facultății, prin anticariate, prin Cișmigiu la plimbări sărace și
sănătoase. După primul an, când am inceput să public in revistele
literare, cu precădere in “Luceafărul”, ii luam cu mine lunea, când
se plăteau colaborările, la Șosea (acolo era sediul Uniunii
Scriitorilor, acolo era raiul-raiurilor pe Pământ – casieria) să ne
infundăm la grădina Doina punându-ne halbe de bere și in cap,
alături de alți corifei, fericiți in acea zi, ai literaturii
române.
Eram studenți la Litere, eram poeți (indiferent de ce scria fiecare
– poezie, teatru, proză, critică), eram inocenți și credeam cu
tărie că banii trebuie să se ducă așa cum vin, repede ca apa de
munte, eram atât de naivi incât nu aveam simțul proprietății și
credeam că fiecare sută de lei trebuie generos cheltuită in grup,
cu grupul și pentru grup. Studentul cinstit și sărac stătea la
cămin, iși vindea cartela și făcea “banda” o lună intreagă (a face
banda insemna a aduna cu grijă din porțiile neterminate și lăsate
pe banda rulantă ceea ce era decent de mâncat!), banii imprumutați
se inapoiau până la centimă, cine n-avea era convins că nici nu-i
trebuie ori invăța sa trăiască astfel incât să nu aibă nevoie.
Nimeni nu sărea peste umbra… sărăciei sale pe care și-o purta cu
demnitate nesfidătoare.
Atunci, credeam cu tărie că sărăcia e pasageră și necesară. Aveam
noi așa credința că pauperitatea ne dă putere creatoare și că
asemenea pojarului e bine s-o ai la timpul cuvenit pentru că mai
târziu e tare periculoasă. Și care e vârsta mai potrivită sărăciei
decât tinerețea, nu? Râdeam de vorbele lui Creangă “…dar nici
sărac ca anul acesta, ca anul trecut și ca de când sunt niciodată
n-am fost!”, convinși că nouă nu ni se va intâmpla pocinogul. Dar
“râuri au secat in albie” (vorba lui Călinescu), iar in locul
frumoasei sărăcii de tinerețe a apărut tot o sărăcie, dar una
ingrozitor de hâdă. Seamănă a muma pădurii, rânjește și ni se
adreseaza cu limbaj de cluburi și cafenele de Dorobanți. Vitrinele,
publicitatea și oamenii de lângă noi nu mai vorbesc nici măcar cu
buzunarele tale, prea puțin incăpătoare pentru cât de bogate sunt
nevoile. Ele vorbesc cu conturile tale, dacă le ai. Și conturile
tale vorbesc cu ele, tu nu. E un dialog fără cuvinte, doar in
cifre, sobru, elegant ca intre doi gentlemeni care știu codul
onoarei banilor. Pe tine nu te intreabă nimic. Nu, nu, chestiuni
omenești nu te intreabă – ca să nu iși răcească o accesare degeaba:
se percepe comision sau impulsul costă! -, nici măcar așa,
convențional și ingăduitor: “auzi, că tot nu veni vorba: ce mai
faci?” fără ca măcar să mai aștepte ca tu să-i răspunzi.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este
licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii
Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul
“Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia
Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista
“Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”,
in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din
Bucuresti.