Un loc comun il așază pe artist
intr-o postură fericită: el se eliberează de spaimele, obsesiile,
grijile impovărătoare, de tristețile și nefericirile lui prin actul
creației. Iși este sieși propriul psiholog sau psihanalist. Intins
pe divanul creației sale, el vorbește liber, lăsând demonii din
cutele memoriei sale să apară la suprafață, iar aceștia, sublimați
in culoare, sunet sau cuvânt, iși pierd puterea malefică. Astfel
că, la capătul drumului, adică odată opera incheiată, teoretic ar
trebui să avem un om fericit. In fine, dacă nu fericit, măcar
conștient de răul ce-l domina și care-i dicta adesea gesturi,
comportamente incoerente și ilogice.
Din ceea ce se știe despre marii
creatori ai lumii, am putea insă observa, fără alte studii de caz,
de savante cercetări de psihanalizare a operei și autorului, a
relațiilor dintre viață și artă, că lucrurile nu stau chiar așa.
Sau nu stau deloc așa. Jurnalul lui Tolstoi poate deveni mărturie
in acest sens. Și este doar unul dintre posibilele exemple. Lev
Tolstoi (imaginea 1) refuză, de la o anumită vârstă, programatic
scrisul, literatura, apelând la o altă terapie: munca. Munca
fizică, brută – cositul, reparatul ciubotelor – până la istovirea
fizică. Susține că mujicul este mai fericit in relația sa cu sine,
cu cele inconjurătoare, decât oricine altcineva. Este evident că
spaimele nu și le-a putut trece scriind nici “Război și pace”, nici
“Ana Karenina”. Pricep din gestul său de a fugi in clipa morții o
incercare de a fugi de propriile obsesii, asociate in primul rând
locului său de scris. Dar, așa cum se vede, nu poți fugi nicăieri
din spaimele pe care le-ai adus la suprafață, le-ai numit, le-ai
dat chip, le-ai intrupat. Ele trăiesc mai viu alături de tine, cu
tine, in tine si iți vor bântui mereu existența, pentru că nu ai
făcut altceva decât să adâncești făgașele, să iți trăiești mai acut
vina, lașitatea, neimplinirea. Funcționăm, mintea noastră
funcționează in stare de normalitate, protejându-ne de amintirea
durerilor atroce. Acest ecran protector nu mai e in stare de
funcționare, nu mai e capabil să acționeze in cazul
artistului.
Dincolo de acest ecran, se află
cittiorul, privitorul, ascultătorul. Viața prinde contur, sens in
artă pentru consumator. Il protejează de absurd, de incoerență, de
lipsa de sens a propriei vieți. Principiul ordonator este dublat de
principiul speranței. Oricât de atroce ar fi imaginile, faptele,
oricât de josnice ar fi mobilurile care ii guvernează pe eroii
intâmplărilor, mereu și mereu exsită o rază de lumină. In viață,
adesea, această rază de lumină nu există, dar, in numele a ceea ce
trebuie să expună o creație, ea există pentru cititor. El pricepe
că pe lumea asta altora li se pot intâmpla lucruri și mai atroce
decât i s-au intâmplat lui, că trăind prin similaritate povești ca
in cărți vede că finalurile pot fi și fericite – dacă nu fericite,
măcar cu un dram de speranță.
Opera de artă este mereu și
mereu pusă in slujba rezolvării, impăcării problemelor publicului.
Cu sine insuși, cu cele trăite, cu cele care il torturau. Don
Quijote este, până la urmă, mai fericit decât Cervantes (imaginea
2). El se scutură de urâțenia existenței sale, a lumii in care se
mișcă și in acea iluzie a cavalerismului, a domnițelor și faptelor
vitejești este un om fericit. De “donquijotism” suferă toți
cititorii lumii. Pentru că poveștile cu iluzii sunt create spre a-l
sluji, spre a-l proteja, spre a-i rezolva frustrările și
nelinistile. Happyend-urile, eroii care se luptă și inving răul,
năpăstuiții, cei mici și neajutorați, invinșii din viața reală care
reușesc să-i invingă pe cei mai tari de la natură decât ei creează
un sentiment de bine. Mai nimeni nu compătimește cu bietul pisoi
Tom din desenele animate, pe care micuțul, neajutoratul Jerry il
face armonică, foaie de hârtie, il pune in intregime in ghips.
Pentru că toți știu că, in viața reală, niciun șoricel, niciun
neajutorat nu va fi capabil de așa ceva. Dar și pentru că noi toți
ne proiectăm mai degrabă in Jerry decât in Tom, că noi inșine ne-am
fi dorit ca măcar o dată in viață să avem puterile șoricelului de a
ne apăra singuri, de a-l tăvăli pe cel care ne-a umilit, ne-a
terorizat prin toată smoala lumii. Cel care știe că așa ceva nu e
posibil este creatorul. Si, in timp ce cititorul se decompensează,
el se adâncește in depresie. Sublimarea, iluzia aparțin
publicului.
De aceea, in viața obișnuită
iertăm mai degrabă faptele și mai niciodată cuvintele potopite
peste noi. Până când nu sunt fixate in vorbe, faptele sunt
interpretabile și degrabă uitabile. Dovadă că fiecare iși are
propria versiune atunci când trebuie să prindă in poveste ceea ce
s-a intâmplat. Cuvintele fixează, dau sens și adâncesc făgașul.
Transferă către celălalt. Este un mecanism contrar celui din artă.
Eliberează pe cel ce le spune și-l impovărează -cu frustrări,
neliniști, cu angoase – pe cel care le primește.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.