Sala Union, fosta cinematecă
pentru cine iși mai aduce aminte, dădea senzația unei mici reuniuni
de cunoscuți, prieteni chiar, care se salutau bucuroși să se vadă,
să mai schimbe cărți de vizită ori doar să iși reconfirme datele de
contact. Frigul iernii se oprise in hol, la propriu și la
figurat.
Nostalgia – erau evocate momente
de glorie a cinematecii, de filme de aur văzute aici – și căldura
emanată din sentimentul de solidaritate erau dominantele micului
conclav, alcătuit in general din profesori universitari – Manuela
Cernat, Adrian-Silvan Ionescu, Antoaneta Tănăsescu, Marian Petcu,
artiști – Irina Petrescu, critici de film – Călin Stănculescu,
cercetători pe la diverse institute și câțiva, rarefiați,
jurnaliști. M-a surprins… surprinderea plăcută a Manuelei Cernat
vizavi de numărul mare de participanți la un asemenea eveniment.
Mie mi se păruseră puțini, dar repliindu-mi gândurile mi-am dat
seama că distinsa profesoara avea dreptate. Pentru mulți, cinema-ul
a inceput cu mall-ul. Din păcate, insă, și pentru mulți tineri din
lumea filmului, cinematograful incepe in momentul când au văzut ei
primul film. Nu au fost in sala Union nici măcar tineri care, să
zic așa, tind să se profesionalizeze in arta cinematografică. In
fond, povestitul filmului, copierea distribuției și niște ah-uri
entuziaste la prestația actorilor – de obicei pe principiul “cât de
bine arată diva sau masculul” – sunt suficiente pentru a scrie
despre filme.
Un prieten imi povestea că, pe
vremea când era șeful secției Cultură la un mare cotidian, veneau
mulți juni și multe june să scrie. Despre ce? Cum despre ce? Despre
filme. Cărți, opera, balet? Plictisitor! Cu filmul e mai simplu –
te duci la mall, iți iei cola și floricele, patetizezi impreună cu
partenerul sau partenerii, te visezi vedeta și ai la dispoziție o
sumedenie de clișee – “așa cum il știm”, “cu inegalabilul său
farmec” etc. -, dacă știi și o limba străină și operezi cu
internetul mai tragi cu condeiul de la ce au scris alții, pe alte
meleaguri, despre film și… intelectualul e gata să dea pe dinafară
in cronici.
Am făcut această digresiune spre
a ajunge la eveniment: lansarea unui volum admirabil al unui tânăr
cercetător (iată ca mai există și tineri studioși, pasionați de
ceea ce a fost, nu numai de ceea ce este) despre inceputurile
cinematografiei in Balcani (și la noi!).
“Frații Manakia și imaginea
Balcanilor” de Marian Țuțui nu este o carte de povestit. Nici măcar
de rezumat. Este o carte pe care trebuie să o ai in casă, să o
citești și să o consulți de multe ori când vine vorba de istoria
cinematografiei. “Dar cine sunt acești frați Manakia?” se intreabă
și ne intreabă Adrian-Silvan Ionescu in prefață. “Este o intrebare
legitimă pentru lectorul sub ai cărui ochi a apărut pentru prima
dată acest nume cu rezonanțe ciudate: Ienache (Ion sau Ianakis) și
Milton (Miltiade sau Maltu) s-au născut in ultimul deceniu al
secolului al XIX-lea, la Avdella, in nordul Greciei, intr-o familie
de păstori aromâni și și-au dedicat intreaga carieră imortalizării
ținuturilor natale și a oamenilor aprigi care le locuiesc. Au urmat
cursurile primare la școala românească din localitatea natală –
care fusese construită și deschisă in 1867 cu substanțialul sprijin
al Principelui Carol I al României. Ienache a continuat studiile la
Liceul Românesc din Bitolia, pe care fratele mezin, inscris tot
acolo, il abandonează după un an. Mai studiosul Ienache va activa
ca invățător mai intâi la Avdella, apoi la Gimnaziul Românesc din
Ianina și va fi pensionat din invățământ in 1945, când școlile
românești vor fi desființate. Dar indatoririle de dascăl și
luminător al celor mici nu-l impiedică să lucreze și ca fotograf
pentru că, atras de fascinanta lume a imaginii, el și fratele său
deschiseseră un studio incă din 1898″. Fotografia și filmul au
pornit și au implinit multă vreme menirea de document. Iar
documentele in imagini ale fraților Manakia documentează, dar și
simbolizează arta imaginii statice sau in mișcare. Am văzut la
Union câteva secvențe din fimele lor documentare produse la
inceputul secolului al XX-lea. Dincolo de emoția produsă de
document, se simte un ‘ce” artistic, o elaborare in și după
princiipile artei, fără indoială demne de a fi studiate in clasă ca
modele. “In decursul lungii lor cariere in spatele aparatului de
fotografiat sau de filmat (…) ei au cutreierat in lung și in lat
Balcanii surprinzând cele mai diverse aspecte ale vieții cotidiene
a populațiilor locale, foarte tradiționaliste, sau evenimente din
istoria acelor ținuturi tulburate de majore schimbări geopolitice,
trecute dintr-o mână in altă a stăpânitorilor vremelnici. De la
izbucnirea revoluției Junilor Turci in Bitolia la peroculoasele
cete de comitagii albanezi și bulgari, de la cadre cu unitățile
militare italienești, bulgărești, grecești, sârbești și germane din
războiul cel Mare la misiunea Crucii Roșii și la Comisia de trasare
a graniței greco-sârbe, apoi in al Doilea Război Mondial, trupele
germane și bulgare, dar și partizanii din munți, toată istoria
zbuciumată a acelro ținuturi a fost plasată pe clișeele fraților
Manakia”, spune Adrian-Silvan Ionescu.
Sunt câteva invățături pe care
le putem extrage din luminosul și documentatul tom al lui Marian
Țuțui: nu ne cunoaștem istoria și nu ne revendicăm valori care
și-au făcut o mândrie din a fi de origine română; nu ne știm
istoria de aproape – sunt dezvăluiri istorice excepționale despre
zona in care am trăit și trăim, Balcanii; renunțăm la a aprofunda
ce a fost inaintea noastră pentru că suntem superficiali in a trăi
doar in prezent; filmul este un document in primul rând despre
alții, despre lumea de dincolo de noi și mai puțin despre punerea
pe tapet a unor minore experiențe personale cărora vrem să le
conferim valoare exponențială.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.