Până in 1990 am văzut aproape
tot din România. Nu cred să existe orășel de peste 40.000 de
locuitori prin care măcar să nu fi trecut, să nu fi schimbat trenul
sau să nu fi bântuit câteva ore in așteptarea vreunei
legături.
După Revoluție, drumurile mi
s-au mai rărit. Abia de-am mai ajuns prin câteva capitale de județ.
Le-am privit cu aceeași curiozitate ca prima dată, pentru că mă
forțam să văd ce s-a schimbat nu numai in clădiri, bulevarde și
magazine, ci mai ales in oameni; de la cum se imbracă, până la ce
s-a modificat in mentalitatea lor. Descentralizarea – evidentă
oriunde te-ai duce – a iscat, in rândul oamenilor de cultură
indeosebi, ceva primejdios: absența etalonului inalt valoric,
raportarea numai la valorile locale. La care se adaugă o
glorificare a trecutului ce riscă să dea in paseism.
Există un avantaj cert al celui
ce vine, vede și apoi reflectează la cele văzute departe de
locurile acelea. Mai intâi că știi ce vrei să vezi. In rare cazuri
un loc nou este o necunoscută. Te interesezi măcar de câteva
repere: are sau n-are gară, oprește sau nu acceleratul, câte
hoteluri sunt și cam cum arată, ar fi ceva de văzut sau nu? Chiar
dacă sumare, informațiile te ajută să configurezi locul și iți
creează un orizont de așteptare. Realitatea poate fi o și mai
cruntă dezamăgire, dar iți poate oferi și o alinare că dracul nu e
chiar atât de negru precât l-ai colorat tu.
Când ești doar turist,
obligatoriu incerci să afli ce e de văzut. Chiar dacă văd intr-un
astfel de turism un excelent dicționar al șabloanelor despre
locuri, monumente și mentalități, el este necesar spre a-ți conferi
siguranță, confort. In fond, puțină solidaritate cu cei mulți și
nepretențioși nu strică. Te pui la adăpost și de indoielile celor
din jur – oare chiar să fi fost tu la Roma și să fi refuzat să vezi
Columna lui Traian sau Fontana di Trevi? -, și de ironiile lor.
Cele mai interesante locuri – cel puțin pentru mine – sunt cele
care nu au nimic special de oferit. Ele te obligă să le descoperi
prin ele insele nu prin prisma unui monument, a unei istorii sau
unei biografii.
Știu sigur, de exemplu, că ar fi
avut mai mult farmec să descopăr Humuleștii fără fanta deformatoare
a căsuței familiei Creangă și fără insistența câte unui localnic
(de obicei din spița intelectualului mândru de locul nașterii sale)
care te obligă să vezi in fiecare copilaș un Nică gata să fure
cireșe sau să o zbughească la scăldat, in fiecare cărare potecuța
pe care se strecura același Nică etc. etc.
Cred că Humuleștiul mi s-a
oferit spre ințelegere mai mult când am intrat in magazinul sătesc
și-am dat acolo peste o vitrină frigorifică plină de grisine și
numai de grisine, iar pe raftul de băuturi – secărică și vinișor
(totul se petrecea inainte de ’89) -, decât atunci când eram
obligat să văd in mâța ce trecea prin fața casei memoriale o urmașă
(stră-stră-stră-nepoată) a mâțelor cu care se juca neastâmpăratul
de “copchil”.
Vreau să spun că, așa cum nu imi
plac japonezii care nu au altă preocupare decât să se fotografieze
și să bifeze loc după loc din pliantul turistic, tot așa nu incetez
să mă mir de cei care sub imboldul unei plăcuțe memoriale infipte
pe un bloc marcă socialistă se lasă seduși de farmecul locului
printr-o bizară autoiluzie și pot jura că parcă ar fi in vremurile
alea de demult și că spiritul răposatului a impregnat un aer
special buticului cu produse expirate și gospodinei ce are “atâta
jale in ochi”. Pradă acestui paseism, riști să nu ințelegi nimic și
să vezi totul cu ochiul, cu opinia altuia, cu fantezia, cu umorile
sau simpatiile altuia.
Așadar, nu inghețarea ci
devenirea, nu idilizarea trecutului in niște pereți chiar dacă ei
sunt intregi și oarecum bine conservați, ci continuarea spiritului
care a făcut posibilă construcția lor. Și in niciun caz obsesia de
a vedea ce e obligatoriu de văzut intr-o inlănțuire clară pe
puncte, tururi de oraș, zile și ore. Cam asta mi-a fost filosofia
de turist. De altfel “turist” e cam mult spus, pentru că in rare
ocazii am fost cu adevărat intr-un program cu mize exclusiv
turistice. Mai mult decât să văd o lume nouă am lăsat ca ea să mi
se descopere la intâmplare, la intâlniri fericite, in poveștile
câte unui localnic, fie că imi era prieten sau cunoștință abia
atunci incropită, operând foarte rar incapățânata idee ca locul și
sentimentele ce mă incearcă să fie aceleași cu cele citite undeva,
induse de cineva.
De aceea, fiind de mai multe ori
in Iași, am refuzat cu incăpățânare să mă melancolizez eminescian
pe colinele Copoului și să am viziuni cam dubioase că mă plimb
alături de Eminescu, auzind teiul foșnind, părând că ii simt
mirosul in miasmele altfel unui oraș cu mașini, cu oarece praf și
alte odoruri de secol XX, XXI. Nu am crezut că vinul de la Borta
Rece mă face la fel de hâtru ca pe Creangă sau că la Casa Pogor
devin un maiorescian cu iz de nemurire rece incă in viață fiind,
chiar dacă nu este decât o morgă sub care clocotesc patimi omenești
ce adesea ne impuținează statura. Și nici că la “bojdeucă” il simt
mai aproape de sufletul meu pe Creangă, chiar dacă, ruptă de oraș,
mahalaua Țicăului pare mai degrabă – și-acum – ruptă dintr-un sat
și plantată aici să nu uite nimeni de unde a plecat. Este bine că
toate acestea se păstrează. Este bine să le vezi, să le simți, este
bine chiar ca o seară să te amăgești crezând că unele vremuri ca
acelea au capacitatea de a se reintoarce. Este bine atâta vreme cât
ele au irizări in conștiința, in responabilizările și modelarea
orizontului cultural contemporan. Cât timp și când vor fi devenit
doar păpușa din geam – arătată drumeților spre a ne mândri cu ea –
se vor fi arondând merite care nu mai aparțin celor ce sunt, ci
doar celor ce au fost.
Ca bucureștean, vă pot spune că
orașul meu atrage tocmai prin absența tiraniei unui trecut
copleșitor. Aici, fiecare vine intr-un prezent pe care și-l poate
scrie și un viitor la care are tot dreptul. Istoria fabuloasă a
Bucureștiului este discretă și infăldurată gros, numai cu imensă
răbdare și iubire de oraș putând să o vezi și, mai ales, să o
ințelegi, la ceasuri de taină și numai in anumite momente ale
orașului, ale zilei și ale nopții. Astfel, Bucureștiul lasă loc
fiecăruia să iși o construiască o “acasă”, de aici senzația lui de
netocmit, de eteroclit și grabnic ruinător de vieți nevinovate.
Dacă nu ai avut cu tine acest “acasă”, Bucureștiul nu se grăbește
să ți-o ofere, pentru că el insuși este o acasă alcătuită din toate
aceste mii, zeci de mii, acum milioane de “acasă”.
Probabil că, trăind in Iași,
mi-ar fi fost greu să fiu atât de detașat, să nu pun suflet pentru
fiecare colț cultural (și câte astfel de colțuri nu are Iașiul!),
să nu imi simt inima bătând in “peptu-mi de aramă” doar la vederea
lor, să nu cred despre mine insumi că va fi fiind ceva și de capul
meu de indată ce respir aerul pe care odată l-au respirat atâția
oameni de seamă, că pun călcătura mea pe călcătura lor, că ating cu
mâna mea ceea ce mâna lor a atins. De aici până la a crede că eu
insumi prelungesc prin mintea și inima mea ceea ce ei au inceput
nu-i decât un pas și micul orgoliu-i gata! Dar netrăind acolo mi-a
fost mai ușor să-l văd, să-l simt, iară de departe să meditez mai
lucid asupra a ceea ce este modelul cultural sau orizontul cultural
al Iașiului. Ceea ce generos trecutul iți oferă este conținător și
de un parșiv somnifer, ca un drog ușor: te poate moleși, te leagănă
intr-o stare de beatitudine și te face dependent de el până la
uitarea clipei, a prezentului, a ceea ce inseamnă mișcare,
devenire, acum.
Am foarte mulți prieteni in
Iași, iar prieteniile mele nu sunt decât strict literare. Cu cei
mai mulți m-am imprietenit prin cărți. Pe cei mai mulți i-am
cunoscut in lumea culturală, intretăindu-ni-se drumurile aleatoriu.
Cu mai toți mă văd foarte rar, iar când ne reintâlnim părem că abia
de cu seară nu ne-am mai văzut – avem a innoda o discuție abia
incepută, aveam a depăna niște amintiri atât de proaspete, incât
par că faptele abia ieri s-ar fi petrecut. Mă bucur de fiecare dată
când ii găsesc – in cărți mai ales, dar și in mentalități – mai
deschiși lumii de dincolo de gara Nicolina. Cu cât se vor deschide
mai mult, cu atât vor fi mai ieșeni.
Departele te face să iubești mai
mult ceea ce a fost prea aproape de tine. Opusul te face să vezi
mai limpede. Marii cărturari ai Iașiului s-au format departe de
Iași, in alte orizonturi culturale, fără ca asta să insemne că le-a
fost pervertită dragostea de ai lor, de locuri, de limbă și
năzuințe, fără ca asta să insemne că s-au intors mai puțin
ieșeni.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.