“Am trait prabusirea unei monarhii, doua sau trei dictaturi, o tranzitie spre democratie (cu restaurarea monarhiei) si un spectaculos triumf socialist”. Asa isi rezuma viata, cu cativa ani inainte de moarte, scriitorul catalan Pere Calders (1912-1994), un sceptic plin de umor.
1937, anul debutului sau (cu un volum de povestiri si un roman), a fost si anul in care, intr-o Spanie ravasita de razboiul civil, Calders a intrat in randurile armatei republicane. In 1938 a fost nevoit sa ia drumul exilului, initial in Franta, apoi, din 1939 pana in 1962, in Mexic. Din 1955, an in care i-a aparut volumul de povestiri Croniques de la veritat oculta (Cronici despre adevarul ascuns), a inceput reinsertia sa in viata literara din Catalunya, cu volume de povestiri ca Dema, a les tres de la matinada (Maine in zori, la trei, 1959), InvasiA3 subtil i altres contes (1978), sau cu romane ca Ronda naval sota la boira (Rond naval in ceata, 1966).
In primul rand povestirile (adevarate spectacole de situatii si de limbaj, puse sub semnul lui “Adevarat, dar inexplicabil”, sau “Inexplicabil, dar adevarat”) i-au deschis drumul triumfal spre inimile cititorilor catalani, pentru care a ramas cel mai mare si cel mai iubit contista, povestitor.
Opera sa a fost incununata intre altele cu Premiul de Onoare al Literelor Catalane (1986) si a fost tradusa in numeroase limbi (spaniola, engleza, germana, bulgara, ceha, maghiara, suedeza).
Povestirea de fata face parte din antologia Maine in zori, la trei.
Intr-o zi, dupa-masa la doua, niste tanguieli venite de la etajul de sub cel unde locuiam eu i-au infiorat pe toti vecinii. Apoi, strigate si plansete indicand o disperare extrema m-au facut sa deschid usa si sa m-aplec peste balustrada scarii, sa vad ce se-ntampla.
Sub mine locuia o familie tanara, cu doi copii si cu parintii lui. Sotul se numea Tomas Duc i Saplana (circumstanta de care trebuie tinut cont avand in vedere evenimentele ce-au urmat), iar sotia era, pentru toti vecinii, pur si simplu Anna sau doamna Anna.
Pe palier erau cei doi copii plangand, un baiat si-o fata de varsta frageda, agatati de picioarele mamei, care suspina acoperindu-si fata cu sortul.
Am coborat imediat si-am avut-astfel ocazia sa iau cunostinta de-o incredibila poveste moderna. N-o sa ma lungesc sa povestesc reticentele Annei, rezerva mea initiala, nici interventiile parintilor, nici atitudinea, rareori cooperanta, hotarata, a sotului.
In ziua-aia, Tomas Duc ajunsese acasa la ora pranzului si se comportase intru totul obisnuit. Se pare ca mancase cu pofta – ca detaliu secundar, au remarcat pe urma ca bause mai multa apa ca de obicei – si-n timpul mesei vorbise, c-o vizibila logoree, despre rezervele pe care familia regala engleza le arata inca fata de ducii de Windsor. Si-a baut cafeaua, s-a sters linistit cu servetul pe buze, s-a ridicat de pe scaun si si-a anuntat parintii ca are sa le comunice ceva important. Pe moment, nu i-a acordat nimeni o excesiva atentie, dar figura lui grava, nefireasca energie cu care-a lovit cu pumnul in masa ca sa-i faca pe copii sa taca si, intr-un anumit fel, un aer preocupat, ce-l schimba, i-a facut imediat pe toti sa-l asculte cu interes. Si-atunci a spus:
– Iata despre ce este vorba: de-acum inainte, pentru voi si pentru toata lumea, cu toate consecintele legale de tip personal sau familial, in toate ocaziile si pentru tot restul vietii, numele meu va fi Zigoni Balcatrena.
Nu l-au prea inteles, natural, si nu s-au prea speriat. Anna i-a zis cu tandrete: “Ai, Tomas, nebun mai esti!”. Dar el s-a-nfuriat si, ridicand vocea, le-a comunicat sa nu-i mai zica Tomas niciodata. Au urmat cateva clipe de stupoare, pana ce tata-sau, un barbat care se considera om calm, capabil sa-nfrunte orice situatie, a-ntrebat:
– Astea-s nume de familie, sau ce?
– Nume si prenume.
– Si cel matern?
– Trecem peste el.
La auzul acestor cuvinte a varsat mama-sa primele lacrimi, murmurand ca sacrificiile maternitatii nu-s niciodata prea apreciate de copii. Tatal a vrut sa stie cu ce “B” se scrie Balcatrena si si-a notat intr-un carnetel. Incerca sa se-abtina, incetinindu-si deliberat miscarile ca sa-si mascheze marea durere pe care povestea aia i-o provoca.
Anna-si privea cu ochii holbati sotul, care-mpaturi servetul, isi scoase stiloul din buzunarul sacoului si, dupa ce se asigura ca are cerneala, se-ndrepta spre usa apartamentului; o deschise, isi sterse numele (ce figura pe-o carte de vizita intr-o mica rama), in timp ce sotia lui il lua de brat si, strigand, ii zicea:
– Dac-o tii asa, Zigoni, o sa-ti vorbesc vesnic cu “dumneata”.
El a dat-o la o parte cu violenta si femeia s-a oprit tocmai in balustrada, plangand. Copiii au dat fuga s-o imbratiseze si-acela a fost momentul cand eu, atras de zgomot, am iesit pe scara. Am apucat sa-l vad cum, incet, c-un scris ingrijit si-apasat, scria: “Zigoni Balcatrena” sub numele lui, pe care inainte-l taiase.
Cand am aparut, m-au poftit inauntru si mi-au povestit tot, nimic surprinzator daca se are-n vedere ca eram prietenul casei.
Zigoni afisa un calm afectat. Cand l-am luat la o parte si, mimand un mare aplomb social, l-am intrebat daca decizia lui se datoreaza unor dificultati financiare sau unor diferende cu politia, mi-a zambit sau, mai bine zis, a ras discret:
– Nu, a raspuns. Nu fug de nici o-ncurcatura. Gestul meu va dobandi, cu timpul, o clara semnificatie civica.
Apoi ne-a spus ca trebuie anuntat medicul de familie. Asta ne-a produs tuturor usurare, ne aruncam priviri inteligente de parc-am fi vrut sa ne spunem ca, daca el chiar banuieste ceva, stam bine. Eliberata de tensiunea-ndurata pana atunci, Anna se-aseza pe-o canapea, soptind intruna: “Bietul Zigoni!”.
A trecut, mai mult sau mai putin, o ora, greu scursa, caci nu reusiseram sa gasim o modalitate de-a ne purta dezinvolt. In realitate, dezorientati eram noi, nu el, caci el, in ciuda ranii pe care n-avea cum sa n-o lase (imi inchipuiam eu) o schimbare ca aceea pe care si-o impunea de bunavoie, se vedea linistit, de parca o pace interioara il ajuta. Ne-a explicat ca solicita medicul fiindca primul lucru la care-o sa ne gandim toti o sa fie pierderea echilibrului psihic si ca are de gand sa lase fara acoperire o asemenea ipoteza.
Doctorul Poch a venit cu aerul de epuizare obisnuit. A ascultat in tacere ciudata relatare pe care i-am facut-o (cam in pripa) toti, apoi si-a netezit parul cu dreapta si-a zis: “Hait! Asta ne mai lipsea…!”.
Zigoni s-a supus cuminte consultului, inc-a mai sugerat c-ar fi bine sa-l vada un specialist, sa nu ramana nici o-ndoiala. E oportun sa anticipez aici si sa spun ca Zigoni a fost ulterior supus la controale riguroase, care-au adeverit normalitatea lui psihica.
O data incheiat consultul, doctorul Poch a declarat ca, dupa cate-si da seama el, acest om n-are nimic. Adresandu-se mai ales tatalui clientului sau si mie, ne-a oferit explicatii stiintifice domesticite treptat pana s-au transformat intr-o discutie la care-am putut lua parte toti. Doctorul si-a exprimat o admiratie aproape invidioasa pentru taria de caracter a lui Zigoni, in contrast cu docilitatea care-l impiedica pe el sa-nfrunte cu curaj pe h din numele lui. De doua-trei ori a sublinat taria de care era nevoie spre a proceda atat de spontan la o extirpare totala a numelor mostenite sau impuse prin lege si obicei. La plecare, l-a batut respectuos pe Zigoni pe spate, recomandandu-i sa se bage devreme-n pat si sa-ncerce sa se odihneasca. Maine – adaugase – o sa vedem daca-i nevoie de vreo masura.
Mi-am luat ramas-bun o data cu doctorul, convins ca o noapte de somn o sa clarifice lucruri care, in clipa aia, n-aveau cum sa nu ni se para obscure.
A doua zi dimineata, dupa ce-am lasat sa treaca timpul impus de discretie, m-am dus in apartamentul de dedesubt. Din motive de vecinatate, prietenie, posibil si de scuzabila curiozitate, ma credeam obligat sa intervin. Mi-a deschis chiar Zigoni, care m-a poftit c-un aer pe care nu-l credeam justificat, grabit. Avea pe masa din sufragerie un bloc de hartie alba, cu file vizibil pline de caractere nervos scrise. Cu o perceptibila atatare, mi-arata blocul si zise:
– Am hotarat sa scriu Zigonni cu doi n. N-am putut sa dorm toata noaptea tot gandindu-ma si mi se pare c-am izbandit.
Eu gaseam ca-n felu-asta nu face decat sa contribuie la accentuarea unei inutile reminiscente italienizante, dar am preferat sa nu discut.
Zigonni si-a aprins o tigara si, manat de-o pornire brusca, a deschis usa apartamentului si iar a modificat cartea de vizita…
Prietenul meu se precipita spre destin c-un usor galop sufletesc pe care nimeni nu putea sa-l opreasca. Chiar in ziua aia si-a pierdut slujba, dintr-o cearta cu patronul, care refuza sa-i schimbe numele pe fisa de la ceasul de control. A doua zi a avut un incident cu postasul, fiindca n-a vrut in ruptul capului sa primeasca o scrisoare adresata unui anume Tomas Duc i Saplana.
Spre seara-n ziua aia, Anna l-a-nfruntat pe Zigonni si i-a zis c-o plina de disperare energie ca vrea sa stie ce stare civila au ea si copiii. Zigonni n-a stiut sa raspunda, precis din lipsa de timp pentru adaptarea la toate circumstantele pe care noua lui conditie le implica si-asa s-a produs o scena de-o violenta teribila. El a mimat, o buna bucata de vreme, o meditatie dificila pentru care cauta sprijin, dar, cand Anna l-a tintuit cu privirea si l-a-ntrebat: “Si, Zigonni, care e ziua dumitale de nastere?”, absenta unui raspuns adecvat l-a obligat sa se-nchida-ntr-o mutenie incapatanata.
Zguduita de plans, Anna s-a-ndreptat spre camera ei si-nainte sa se-nchida a zis:
– Am impresia ca toata povestea-asta e o pantomima.
Dar e sigur ca instinctul femeiesc nu-nsala si ca-n sinea ei Anna stia ca Zigonni trece printr-o bulversare autentica. Dovada: dupa cateva ore a venit la mine si m-a rugat sa am o discutie cu sotul ei, sa-ncerc sa aflu pana unde are de gand sa mearga si sa aflu ce rol prevazuse fiecaruia dintre membrii familiei. I-am raspuns ca mi se pare mai adecvat ca de-o treaba atat de delicata sa se ocupe o ruda, dar, ca sa ma convinga, a invocat sentimente de prietenie, de umanitate, de intelegere crestineasca si-a sfarsit prin a-mi cadea in genunchi. Am obligat-o sa se ridice si, fireste, am acceptat ce-mi cerea.
Asa ca, peste doua zile, profitand de-o-ntamplare oarecare, ieseam cu Zigonni-n strada cu aerul ca ne ducem sa dam o raita. Se lasa condus – eram sigur ca-mi presimte intentia – si se mentinea-ntr-o tacere indaratnica.
Pe neasteptate, l-am intrebat:
– Si de ce “Zigonni Balcatrena”?
– M-am gandit mult la asta – mi-a raspuns – ore si ore de veghe, in dureroase meditatii. N-am putut sa gasesc nici un motiv valabil ca sa aleg orice alt nume, nu asta.
Zigonni calca pe-un teren ferm si eu eram in plus. Ne-am asezat pe terasa unui bar si el, spontan, a-nceput sa vorbeasca:
– Nu va refuz, nici pe departe, dreptul de-a interveni. De fapt, explicand cuiva, poate-nteleg eu insumi mai bine. Procesul a-nceput cand mi-am dat seama ca viata mea se-ndreapta spre-o totala inutilitate si ca nici un efort n-ar gasi stimulul pentru compensatii echivalente. Incet-incet, am dat inapoi pana la conditia minima pe care ti-o ofera specia si ma simteam de fiecare data mai animal…
– Bun – l-am intrerupt eu ca sa-i fac mai putin dureroasa confesiunea – asta-n sensul bun al cuvantului.
– Nu, nu. In sensul pe care bunul-simt popular il da expresiei “animal ordinar”. Zi dupa zi imi chinuia mintea si-ncetul cu-ncetul n-am mai scapat de senzatia c-am devenit micul subiect al unei istorii naturale: “Acest vertebrat mananca cutare si cutare lucru la ore fixe, n-are perioade de rut exacte si e foarte sensibil la frig”.
Eu, ca sa-l ajut iar, i-am zis:
– Asta e o senzatie trecatoare si nu singulara. Dispare-asa cum apare…
– In cazul meu, nu. La un moment dat am ajuns sa simt durerea provocata de acele naturalistului care ma manipula in timp ce ma tinea captiv intr-o cutie mare de sticla. Atunci povestea a ajuns de netolerat. De-as fi avut un caracter implinit, o viata interioara bogata si complexa, as fi devenit un personaj interesant, dar eu sunt simplu si mai degraba cam schiop de minte, asa ca nu mi s-a-nfatisat alta solutie decat sa ma sinucid. Am luat deci aceasta decizie.
Pana-n clipa cand a rostit aceste cuvinte, Zigonni mi se paruse rezonabil, dar pe cei ce-si iau viata si autorii care incheie actul trei apeland la sinucidere nu pot sa-i sufar. Incepusem deja sa ma ridic ca sa plec, dar Zigonni m-a luat de maneca si m-a asezat iar pe scaun.
– Stati, stati! Hotararea era luata, dar in conditii normale e greu sa-ntelegi cata distanta e intre adoptarea unei hotarari atat de expuse transcendentei si-a ajunge la implinirea ei. Mie, cinstit, mi-a lipsit inclinatia, in realitate voiam sa dispar, dar nu chiar asa. Erau lucruri in viata ce m-atrageau, mai ales cele mici, placute, ce se bucura de-un prestigiu literar cu tendinta constanta de crestere. Atunci am imaginat artificiul schimbarii radicale de nume.
– Da, un fel de sinucidere de sarac – sa-i dau de-nteles ca-l urmaream si-i apreciam confidenta.
Catava vreme s-a-nchis intr-o atitudine meditativa, din care-a iesit ca sa-mi spuna cat de chinuitoare sunt consecintele unei actiuni aparent banale, ca aceea intreprinsa de el. Toata lumea-si iubeste numele si prenumele, chiar daca viata ofera putine ocazii sa-i faci si pe altii sa-mpartaseasca aceasta iubire si despartirea de ele cere eroism.
– Si vreun beneficiu ai obtinut?
– E prematur inca. Lucrurile de genul asta trebuie sa-si urmeze cursul.
Ne-am despartit si-a doua zi dimineata m-am dus la Anna s-o linistesc ca povestea n-are importanta la care ne gandeam noi. Oricat de absurd ar parea, Anna n-a fost de acord cu mine.
In zilele ce-au urmat, Balcatrena pur si simplu exulta. Impotrivirea la initiativa lui dadea vietii sale un sens. Cel putin asa o lua el. Nu era nimeni care sa-i aprobe pasul facut, familia-n primul rand si-apoi toti cei ce depindeau de guvern si carora le parvenise stirea aratau o iritare greu de justificat. Au existat organisme publice care, afland de povestea lui Zigonni, au manifestat o alarma fiscala surprinzatoare.
Nu stiu daca la cererea Annei sau din propriu impuls, intr-o duminica dupa-masa si-a facut aparitia, in vizita, un unchi de-al ei, un barbat umblat, cu tact – pretioasa calitate mondena. M-am nimerit cu el la familia Balcatrena (unde ma dusesem sa le tin de urat, sub un pretext oarecare) si mi-a facut placere sa vad cum actiona… La-nceput, noul-venit s-a referit la infatisarea sanatoasa a tuturor celor de fata si-a trecut imediat la comentarea unor fapte divese publicate-n presa. Parea volubil in conversatie; nu stiu prea bine cum s-a apucat sa vorbeasca de lecturile pe care le facea-n clipa-aia si, brusc, intreba:
– Stiati ca Victor Hugo e un pseudonim?
Unii-au zis da, altii nu, eu am dezmintit categoric. Dar ne-am dat seama toti incotro vrea sa-ndrepte discutia si, intr-adevar, nici macar n-a-ncercat sa contrapuna adevarului meu opinia sa, s-a lungit in consideratii asupra uzului pseudonimelor, spunand ca-n anumite circumstante le gaseste legitime, daca nu se trece de niste limite rezonabile.
Zigonni l-a-ntrerupt la mijlocul unui paragraf:
– La mine nu-i vorba de pseudonim. E vointa de disparitie, exprimata-n nume si prenume.
– Dar asa, tam-nisam, nici macar s-astepti sa fie conform legilor? Si, aratand spre Anna si spre copii, adauga:
– Si de-acesti martiri nu trebuie tinut seama?
– Ei nu patesc nimic – raspunse Zigonni. Gestul meu e unul de afirmare civica si-ntr-un anumit sens sunt un precursor. Veni-va ziua cand oamenii or sa-si poata schimba numele fara s-anunte!
Cand rostea aceasta ultima fraza, Zigonni avea realmente o figura de iluminat si-a ramas un timp cu bratul in aer. Dar cand unchiul, netulburat, l-a-ntrebat: “Si ce-o sa castigam?”, a fost descumpanit si-a putut doar sa spuna ca asta o sa se vada.
Unchiul si-a strans incet lucrurile – palaria, bastonul, manusile – intr-o tacere plina de asteptare. Inainte de-a parasi apartamentul, a pus o mana pe umarul lui Zigonni si-a zis:
– Asculta, tinere: in lumea asta toti avem chemari. Mie, cam pe la varsta ta, mi-a picat pe zboruri interplanetare, dar cand s-a nascut Andreu am distrus toate modelele, la scara mica si la scara mare. Asculta-ma: pune mana pe treaba si lasa-te de doctrine.
Viata, apoi, tindea sa se normalizeze, pana ce-a aparut un functionar de la municipiu cu niste hartii ce trebuiau completate… Zigonni l-a primit prost si la primele intrebari a raspuns ridicand glasul si spunandu-i ca se considera-n drept sa introduca modificari in persoana sa fizica si morala. Functionarul i-a replicat ca gaseste asta firesc si n-a venit s-o puna-n discutie, ca, in realitate, de fenomenul aparitiei unui nou cetatean se ocupa o alta sectie a primariei, nu a lui. Dar (si-ajungand aici se spune ca s-a exprimat mai energic) in sectia lui exista un sistem mecanic de clasificare prin intermediul unor cartele perforate si ca trebuie vazut ce-i de facut cu aceea a lui “Tomas Duc i Saplana”.
– Daca domnul acesta nu mai exista – a zis -, cartela lui trebuie pusa in alt sertar. Am la mine niste formulare; trebuie studiate coloanele cu tilurile: “Disparut”, “Mort”, “Mutat”.
Zigonni-a spus imediat sa se puna o cruciulita in coloana “Mort” si gata. Functionarul n-a fost de acord, caci fara un certificat de la medic nu era autorizat sa accepte asa, pur si simplu. Au discutat catava vreme si, in cele din urma, in josul unor pagini cu un spatiu pentru “Observatii”, au pus: “Mort, susceptibil de clasificare ulterioara. Decedatul se angajeaza sa aduca argumente de cate ori este solicitat”. Omul a spus ca nu e sigur dac-o sa treaca in felul ala, dar c-o sa-si puna-n joc toata vointa s-o lase-asa. Zigonni a semnat tot teancul de hartii, a platit saizeci si cinci de pesete timbre ale Ministerului de Finante care trebuiau sa-nsoteasca documentele si s-a prabusit pe canapea vlaguit de fireasca emotie. Eu m-am dus la el putin dupa ce plecase functionarul si vecinul meu isi tinea capu-n maini si era palid. In celalalt colt al sufrageriei, Anna plangea, c-o poza a barbatului ei in brate. Mama lui, cand am intrat, a aratat spre mine cu degetul si-a zis:
– Poate vrea domnul sa ne-ajute, sa sune la curatatorie sa vina sa-i ia hainele…
Din clipa aia, in relatia ei cu Zigonni, Anna a manifestat dusmanie, in contrast cu respectul si afectiunea cu care pastra amintirea celui absent. Fara sa se sfatuiasca cu cineva, a comandat o discreta lespede de marmura si-a pus-o-n sufragerie, pe servanta. Inscriptia, cu litere gotice in relief, spunea doar: “Tomas Duc i Saplana. 1922-1954”. Sus si la mijloc era o coloana sparta cu o coroana oblica… O tinea-ntotdeauna invelita in flori si c-o candela-aprinsa care exprima trainicia afectiunii ei.
Zigonni, in ciuda traumei pe care nu se poate sa n-o fi trait, era inca tanar, o lua hotarat spre readaptare. Dar daca vreodata incerca sa se-apropie de Anna manat de vreo chemare amoroasa, ea-l respingea:
– La o parte, neobrazatule, sunt proaspata vaduva!
Din apartamentul meu, asistam la destramare fara sa pot face ceva. Meditam des asupra vietii dezechilibrate, insecuritatii si proastelor obiceiuri care mineaza familiile muncitoresti.
Intr-o zi de sarbatoare, spre pranz, stam pe balcon ca sa treaca timpul si-am vazut ca Anna, cu socrii si copiii, pleaca la plimbare. Freamatul din apartamentul de dedesubt mi-a confirmat ca Zigonni n-a iesit si-un brusc sentiment crestinesc m-a-mpins sa cobor sa-i tin companie.
Familia uitase, se vede, sa-ncuie usa si, cum nu se punea problema de-ncredere, am intrat. Zigonni sta rezemat de servanta, privindu-se-n lespede cu ochi plini de lacrimi. Mai degraba m-a auzit, nu m-a vazut, fiindca de cum am pus picioru-n sufragerie (era cu spatele la mine) si-a acoperit fata cu mainile si, suspinand, a zis:
– Bietul Tomas! Cateodata-mi trezeste o durere si-un dor infinite!
La chestiile-astea nu-s bun. Sigur, nu ma lega de Zigonni nici pe departe o mare prietenie, dar in clipele-alea o tandrete profunda, o emotie solidara ma faceau sa-l vad ca pe-o parte din mine insumi. Am alergat si l-am imbratisat strans (atat de strans ca-mi aduc-aminte ca i-a parait un os in spinare) si-aproape strigand, sa-i domin suspinele, i-am zis:
– Trebuie sa fim tari si sa-nduram tot ce ne trimite soarta.
Si-aratand spre lespede, am adaugat:
– Nu uitati ca el, cel putin, nu mai sufera!
* Din antologia Maine in zori, la trei, care va aparea in colectia “Biblioteca de Cultura Catalana” a Editurii Meronia, in traducerea Janei Balacciu Matei