Sunt cărți pe care nu le poți
rezuma ori povesti decât cu marele risc de a pierde esența lor. Ca
formă pură a literaturii, poezia se inscrie in această sferă a
impsibilității de a o trece in alt limbaj fără a o deforma. Tot
poezia este cea care ne așază granițele ferme dintre realitate și
ficțiune/imaginar. De fapt intre două tipuri de realități care
uneori seamănă, care au tangențe, dar sunt atât de diferite,
diametral diferite, aș zice.
In același timp, realitatea
poetică se intoarce in realitatea imediată, reliefându-ne segmente
ale sale până atunci nevăzute, neștiute de nimeni. “Clarul de
lună”, “infioratele flori de tei”, liniștea atât de adâncă incât
iți pare că “auzi cum se lovesc de geamuri razele de lună” n-au
existat inainte de Eminescu sau Blaga, dar există după ei in
realitatea noastră imediată, uneori chiar pentru oameni care nu au
citit poeziile.
Infuziunea in real nu se petrece
numai pe calea lecturii, ci și prin contaminarea cu acel real la
care fac referire, la care se raportează și uneori in care trăiesc
cei ce citesc.
In proză, lucrurile se petrec
ceva mai complicat, atat in scriere, cat și in lectură. O anume
prejudecată așază proza undeva in realul perfect recognoscibil pe
de o parte obiectual, pe de altă parte factual. Cititorii, dar și o
bună parte a criticii, acceptă cu greu că real nu inseamna numai
acțiune sau numai obiecte, că există un continuum al realității
care include și idei, și sentimente, și gânduri, și credințe, că
recuperarea realului se poate face, probabil cel mai bine, prin
persistența amintirilor. In fond, real este ceea ce am selectat,
ceea ce ne ghidează și in ceea ce credem. Tot ceea ce este
intrupează o nouă realitate, care nu ar exista in absența
cuvântului capabil să o fixeze.
In acest fel trebuie citită
cartea lui Claudiu Bârsilă “Secunde de grafit”. Să spun de la bun
inceput că e o carte admirabilă, de o maturitate exemplară,
excedând cu mult vârsta autorului, aflat abia pe băncile
facultății. E o carte in contra lecturii leneșe, o carte a plăcerii
de a gusta cuvintele care recreează o lume. In general, nu fac mare
caz de formația autorului, dar faptul că tânărul prozator este
student la Medicină, cu multe realizări remarcabile in cercetare,
nu poate fi trecut cu vederea. Realitatea nu mai este demult in
științe doar ceea noi, cei mai mulți, percepem ori o taxăm ca
atare. Așa cum granițele științelor au devenit permeabile, pentru
că altfel s-ar strâmtora in demersul lor de a ințelege lumea, tot
astfel realitatea nouă ficțională acreditează lumea visului, a
proiecțiilor imaginative ca fiind spațiul real al personajului. In
acest spațiu, timpul devine fluid, ieri, azi, mâine nu mai sunt
delimitări ci un continuum. Spre a obține autenticitatea acestei
filosofii, Claudiu Bârsilă apeleaza la tot ceea ce proza a adus ca
noutăți in explorarea realului: folosirea tuturor celor trei
persoane: eu, tu el (și adesea, noi), a timpilor diferiți ai
narațiunii și a modurilor verbale. Avem trecutul (intr-un perfect
compus inșelător pentru că tot ceea ce a părut că “a fost”, “s-a
petrecut” așa este amendabil prin ceea ce “este” și mai ales prin
“va fi”), avem un prezent care se “prăfuiește” – ceea ce este acum
a mai fost), avem un viitor – sigur pentru că, in baza experienței
a ceea ce a fost, el poate fi proiectat ca o certitudine.
Conjunctivul este o potențialitate; aș putea să fac asta, dar este
sigur că o voi și face? Tehnicile picturale, recrearea lumii prin
semn grafic inseamnă nevoia de a indrepta ceea ce este imperfect
sau de a-ți construi propriile realități din ființe și obiecte.
Vorbesc mult despre tehnica narativă a acestui prozator pentru că
m-a uimit lejeritatea cu care o stăpânește, tăietura de maestru in
marmura realului spre a realiza imagini de finețea
filigranului.
Ray este și nu este abulicul ce
trece prin lume doar in căutarea perfecțiunii, ajustând mereu, spre
a obține idealul. După un șoc profund, lumea nu mai este la fel
pentru nici un om. Accidentul lui Ray este unul de natură
existențială, e tipul de accident care te obligă nu să iți
recuperezi trecutul ci să discerni in el ceea ce ești tu de fapt.
Pentru că, altfel, nu iți faci ordine, nu reușești să prinzi in
liniile desenului tău existențial (așa cum prin desen, prin
recrearea realului incearcă personajul lui Claudiu Bârsilă) aproape
inexprimabilul, ideea pură.
“Secunde de grafit” este un
debut excelent. Pe mine, adesea, astfel de debuturi mă fac cam
circumspect. Greul unui prozator incepe cu a doua, dacă nu cumva cu
a treia sau chiar cu a patra carte. Sper ca tânărul autor să
acumuleze experiențe, să se cristalizeze și să aibă tăria de a-și
depăși acest debut. Ii va fi extrem de dificil pentru că el insuși
și-a așezat o stachetă extrem de inaltă.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.