Mulți amici și-au făcut bloguri. La obișnuita mea ridicare din sprânceană, mă mitraliază cu argumente care încep cu vremurile care s-au schimbat și se termină cu atotcuprinzătorul «comunicare». Când își mai domolesc patima, recunosc că blogul e, totuși, un cronofag și că de multe ori sfânta comunicare se rezumă la discursuri paralele. E greu să ai cu adevărat un dialog pentru că cei mai mulți comentatori pornesc de la premiza că sunt singurii deținători de adevăruri și că au dreptul să spună orice. Inclusiv în cuvinte injurioase ori cu cu afirmații care sunt atât de nedrepte, încât te deprimă. Unul nu ar recunoaște că abia atunci s-a gândit la problema pe care tu ai expus-o și la care ai meditat poate un pic mai mult decât el, că poate cunoști domeniul ceva-ceva mai bine.
Am fost crescut – și ca mine sunt toate cunoștințele mele
literare – într-o altă atitudine față de actul scrisului și de
actul lecturii. De pildă, pudoarea pe care o afișez față de
manuscris. Îmi displace profund ca un ochi străin să răscolească
prin pagina încă neterminată, prin textul meu până când eu însumi
nu-i pun capăt, considerându-l demn de a fi făcut public, chiar
dacă acel public poate însemna doar un prieten. Chiar și-așa, îl
consider încă un bun personal, o încercare.
Orice om care scrie are nevoia validării. Tot timpul. Cu fiecare
text scris. Am fost învățat că acest act al validării înseamnă
tipărirea, după care urmează comentarea, în primul rând a
cititorilor specializați (critici, colegi de breaslă), după care
mai târziu vine valorizarea, așezarea într-o serie de autori. Tot
din acele timpuri, am înțeles că între succesul de public și
valoare nu există un raport direct proporțional.
Există și în literatură cazuri celebre, dar cele din pictură mi se
par cele mai deconcertante. Multe, foarte multe genii nu au vândut
nimic sau au vândut aproape nesemnificativ față de autori mediocri,
dar răsfățați ai vremurilor și ai publicului lor.
În același timp, mi se vor aduce drept contraargument și cazuri în
care genialitatea a mers mână în mână cu succesul de public. Și
unele, și altele sunt dovezi ale ideii că succesul rămâne o
necunoscută, în rețeta lui intrând elemente de neștiut și de
necontrolat. În fine, tot “pe stil vechi”, am conștientizat că,
odată trimisă în lume, opera se susține singură. Autorul nu mai
poate interveni în înțelegerea și valorizarea ei decât asumându-și
riscul de a fi ușor penibil.
Într-o bună măsură, tot ceea ce am învățat în anii mulți de când
scriu s-a dat peste cap odată cu apariția și folosirea în mod
discreditar, fără nicio regulă (mai ales a bunului-simț) a
tehnologiilor moderne. A dispărut, în primul rând, acel minim
filtru de valorizare și validare care era tipărirea. Mulți autori
își fac un titlu de glorie din a fi autori numai pe blogul
personal. Recunosc că nici cartea tipărită nu mai este o garanție a
unui ochi critic, specialist în editare de cărți. Rubrica lui Alex.
Ștefănescu din Ziarul de Duminică este un argument copleșitor.
Uneori, îmi pun întrebarea dacă ar găsi tot atâtea cărți bune
tipărite în cultura română câte cărți proaste dibuiește și,
bănuiesc, îl asaltează! Dar ce s-ar întâmpla dacă ar recenza
blogurile…
Absența spiritului critic se asociază unei libertăți fără limite,
dar și fără orizonturi. Asta pentru că pe de o parte cumpărarea
unui domeniu îl face pe autor să înțeleagă ce este un bun, o
proprietate privată. Or, omul, în casa lui, poate să se poarte și
să vorbească după cum vrea și după cum îl duce mintea, iar pe de
altă parte pentru că nimeni nu obligă pe nimeni să ia act de cele
scrise pe un blog personal. Atâta doar că odată postat și posibil
de accesat produsul literar devine public și ar trebui să se supună
acelorași norme la care se supune orice alt act săvârșit în
public.
Văd în blogurile de literatură aceeași nevoie de validare, de
legitimare și de notorietate pe care orice autor o are, chiar dacă
autorii tocmai asta reclamă: dreptul de a nu fi instituționalizați.
Am eu însă o bănuială: că orice autor de pe internet își dorește să
fie descoperit de cineva (în special de un editor) care să-i facă
propunerea de ieșire din spațiul virtual în spațiul
instituționalizat și tradițional al literaturii. Cum revistele nu
mai au decât în rare cazuri poșta redacției și cum autorii noștri
au devenit atât de orgolioși încât nu s-ar mai “umili” să trimită
un text și să aștepte cu sufletul la gură verdictul, soluția
postării pe internet a fost și mai la îndemână, și mai vanitoasă.
Nu trebuie să îți cultivi iluzii dacă vrei să nu ai un car de
deziluzii.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de
Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul
“Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”,
în “Ziarul de Duminică”.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din
București.