Premiile Asociației Scriitorilor din București se decernează
de ani buni la sediul Primăriei Sectorului 2. Atmosfera e caldă,
speech-urile nu-s prea lungi, premianții sunt cu toții emoționați.
Uneori am simțit că lipsește adevărata bucurie, acea exuberanță,
poftă de viață care trebuie să insoțească un moment atât de frumos.
Probabil, mă gândesc, românii pot trăi din plin doar deznădejdile,
necazurile, tristețile. Bucuriile nu fac parte din naturalul
existenței lor. Și atunci se instalează un soi de artificialitate,
de rigidizare a trăirilor.
Cu atât mai mult anul acesta, bucuria tuturor a părut că și-a
pus un bemol la cheie. Imi părea că stăm cu toții in căruța lui
Moromete, oprită undeva dincolo de Siliștea, și că aud glasul venit
de niciunde și trimis către nimeni: “Noi acum unde mergem, măi
Niculae?”
Juriul ales pe patru ani, după vechiul Statut al Uniunii, și-a
incheiat mandatul odată cu decernarea acestor premii. Conducerea
Asociației și-a incheiat și ea mandatul și va vedea la alegeri
incotro o va lua. Dar noi toți de acolo păream că suntem la
sfârșitul unui mandat și că nu știm incotro ne vom duce. Era un soi
de disperare a lipsei de viitor. Nu e de glumit: criza ne-a afectat
mai mult decât suntem dispuși să o credem. Ne-a afectat psihic,
emoțional in primul rând. Suntem mult mai aplecați către noi,
dintr-o dată grija zilei de mâine a devenit grija propriei noastre
existențe. Inclusiv culturale.
Dacă primarul Neculai Onțanu a lipsit de la festivitatea de
premiere, pentru că fusese nevoit să se intâlnească pentru nu știu
ce contracte cu nu știu cine, atunci e clar că suntem copleșiți de
ziua de mâine. Iar atunci când existența, supraviețuirea primează,
cultura trece pe planul al doilea, al treilea, e in penumbra
existenței noastre.
Aș vrea să spun că nu trebuie să ne lăsăm copleșiți. Iată că
spun: din marasmul unei crize – economice, financiare, psihice,
emoționale – nu ne putem salva decât prin artă, in linia credinței
dostoievskiene: nu adevărul, ci frumusețea va salva lumea. Iar
frumusețea este numai acolo, in artă, in cultură, in metaexistența
noastră.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este
licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii
Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul
“Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia
Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista
“Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica
“Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din
Bucuresti.