Violența ființei umane.
Televiziunea franceză a realizat un experiment pentru a evalua
reacția publicului la violență: un participant la un concurs era
pedepsit pentru fiecare răspuns greșit administrându-i-se șocuri
electrice. In niciun moment, publicul nu a cerut clemență pentru
“nenorocit”, ba, dimpotrivă, a reacționat până la delir când
tensiunea ce trebuia să-i străbată corpul celui aflat pe scaunul
electric creștea.
Doar câțiva participanți la
acest experiment – care nu aveau știință că, totuși, este doar o
simulare – au fost cuprinși de milă și au refuzat administrarea
pedepsei. Imaginile nu difereau cu nimic de acele spectacole de Ev
Mediu in care mulțimea era isterizată de plăcerea de a vedea
decapitări, arderi pe rug sau torturi. Așadar, natura umană nu este
funcție de civilizație, tehnologie, educație. Nimic nu pare a-i
produce o plăcere mai mare decât a vedea durerea celuilalt, nimic
nu pare a exercita o fascinație mai puternică decât aceea de a-i
produce celuilalt răul, de a-i pricinui suferința până dincolo de
suportabilitatea umană. Chipul se desfigurează, trupul intră
aproape in fibrilație, mintea e in transă in acele momente. Ființa
angelică de până atunci se transfigurează in plăcerea de a produce
răul: fizic, psihic, sufletesc.
Carte și parte. Mă amuză
modernizarea, deformată, a zicalei “Ai carte, ai parte!” folosită
de către intelectuali in favoarea intelectualui! Adică, vezi,
Doamne, cine are studii va avea parte de o viață mai ușoară, va
tăia din tortul vieții o felie mai mare și mai dulce! Eroare!
Eroare de două ori: mai intâi că nu la oarece diplomă se referea
zicala, ci la carte ca scrisoare de recomandare, ca insemn de
recunoaștere (Horea duce impăratului o carte – desigur, nu
“Orbitor” și nici una de Coelho, ci un insemn, o “carte” de
recunoaștere ca membru al masoneriei!). Și nici că intelectualii ar
avea o viață mai bună. Cine are carte – in sensul originar – are
parte de contracte grase cu statul, are acces, prin alegeri libere,
democratice și “necărțuite” la statutul de europarlamentar, pentru
că așa “sa-ntâmplat” (după cum scrie Elena Băsescu), are bani cu
nemiluita, poze pe prima pagină și adorația tinerelor siliconate
sau ba. Zicala “Ai carte, ai parte” in sens originar, propriu,
profund și adevărat se aplică pentru Parlamentul României, pentru
oamenii politici și fitzoșii din Dorobanți. Ceilalți, cu diplome și
cărți, să se abțină!
“Eu când vreau
să fluier, fluier!” Aflat pe buzele și sub condeiele finilor
comentatori și mesageri ai culturii și civilizației românesti,
filmul cu titlul de mai sus (transcris foarte exact!) beneficiază
de o presă căzută-n admirație. Nu l-am văzut. Incă! Dar asta nu mă
impiedică să observ că titlul mă jignește, in statutul meu de
cetățean al limbii române, cu virgula dintre subiect si predicat.
Fără ca nimeni să observe. Așadar, fraților: “EU, CÂND VREAU SA
FLUIER, FLUIER”.
Azorel și Eminescu. Fiind
in juriul unui concurs de poezii scrise de elevi – de la clasa I
până la clasa a VIII-a -, am citit peste 500 de “lucrări”, cum cu
duioșie le numesc doamnele invățătoare și doamnele profesoare.
Subiectul preferat, covârșitor, strivitor de covârșitor al
poeziilor, era universul casnic, iar din acesta nu putea lipsi
cățelul. Că era viu sau de pluș, cățelul se chema la fel – Azorel.
La discuțiile avute cu autorii selectați pentru a fi publicați
intr-o culegere, i-am intrebat și despre lecturile lor. Poetul
preferat, nu majoritar, covârșitor de majoritar –
Eminescu.
Le-am povestit liceenilor de la
Sf. Sava mica intâmplare. Fusesem invitat de cenaclul Colegiului –
administrat, condus de ei, nu de un profesor! – la o ședință care
punea in discuție clișeele. Au părut un pic nedumeriți de
povestioara mea cu morală inclusă. Clișeul poate trece nestingherit
prin pagini, cu capul in nori și fală de originalitate, dacă nu-l
recunoaștem ca atare. Despre cum il recunoaștem in literatură și in
viața de zi cu zi, am vorbit mai apoi cu isteții liceeni, ajungând
la o concluzie veselă, spre a nu cădea in păcatul clișeelor din
orice dezbatere, gravitatea: adoptăm clișee pentru a ne face viața
ușoară. Sau, cum zicea un amic critic literar: locul comun
ingrașă… Și continua după o pauză parșivă: …abia mai tarziu
tâmpește!
Exoneratul. Amicul se
așază la masa unde știe că sunt bani. Nu e expansiv, nu e placid,
pare doar preocupat. Nu comandă nimic. E o situație stânjenitoare.
inghit cu noduri din paharul de vin sau din halba de bere. Ii ofer
o bere. Amicul o acceptă, fără nicio reacție. N-a cerut-o, nu mi-a
cerut-o, dar nici nu e atât de prost incât sa o refuze. Imi face un
hatâr acceptând-o. Nu e prin asta obligat la nimic, niciodată nu o
să se spună despre el că mi-a cerut cândva ceva. Bea din bere fără
patimă, fără plăcere evidentă. O bea ca eu să nu mă simt nemernic
că el se uită cum eu beau și el – nu. Când berea lui e pe sfârșite,
are grijă să spună ceva din care să inteleg cât de bine o duc eu și
cât de rău el. E o constatare albă, neutră, genul “Dar asta nu e
problema ta”. Ii mai ofer o bere pentru că, nu-i așa, eu nu am
problemele lui.
Intr-un târziu, cand plecăm spre
casă, amicul se uită lung la bulevardul golit de mijloace de
transport in comun, apoi se uită impacientat la ceas. Și pe mine nu
mă lasă inima să mă urc in taxi lăsându-l in mijlocul nopții și
orasului. Nu imi cere, dar mă simt, nu, nu obligat, ci pur și
simplu intr-o stare de jenă și-i intind 50 de lei. Ii ia cu mișcări
neprecipitate, indiferente, făcându-mi un alt hatâr.
A doua zi, intâlnindu-l, se uită
la mine ca prin sticlă. Nu are nici măcar obligația să iși aducă
aminte. Vreo datorie morală? Recunoștință? Recunoștința e un gest
profund imoral! El nu mi-a cerut nimic niciodată.
Și nu e de mirare că totdeauna
amicul are mai mulți bani in buzunar decat mine și că viața lui e
mult mai confortabilă decât a mea, că bunăstarea lui morală iși
râde de prostia mea de a crede că el, cu adevărat, nu avea bani
nici măcar de o bere!
Cu banii economisiți, intr-un
bar, amicul se răstoarnă pe spate, pufăie a dezgust când iși
amintește, și iși comandă un wiskey dublu fără gheață și fără
sifon, filosofând despre deliciile artei. De a trăi. De a păcăli.
De a fi. In altă lume decât cea lumească. Exonerat de obligații. Pe
care, de altfel, nu i le-a impus nimeni, nici măcar norma
omenescului bun-simț.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.