Lansate de specialiști, in limbaj de specialiști
și cu conotații descifrate, știute doar de specialiști, apar din
când in când sintagme sau cuvinte pe care publicul mai larg le
preia dându-le sensuri uneori departe de cel originar. Este și
cazul termenului “minimalism”. Ne-am trezit cu o puzderie de
etichetări, de valorizări in jurul unor lucrări mai ales literare,
dar și al unor atitudini, comportamente, stiluri de viață numite
“minimaliste”. N-am făcut o analiză de text pe foarte multe
materiale de presă culturală spre a-mi proba științific afirmația,
dar mă pot baza pe impresia lăsată: cel mai adesea etichetarea
inducea un sens peiorativ.
Strâns legat de căutările,
experimentele, avangardismul anilor ’20-’30, minimalismul propune o
abstragere a esențialului din lumea concretă care ne inconjoară și
care năvălește in artă atât de puternic incât ea, arta, nu mai are
drept funcție decât redarea primeia. Este o oglindă a lumii din
afară, cel mai adesea o oglindă vămuită de ideologizare. In
deceniile de inceput de secol XX, acest fel de artă obosise, iși
sleise sensurile. Experimentele voiau să arunce in aer vechile
canoane nu numai estetice, ci și existențiale: realitatea nu e
numai cea văzută, pipăită, mirosită, individualizată ca obiect. Ea
este in același timp și idee, spirit, adică ceva ce leagă lucrurile
intre ele, le conferă unitate in esența lor.
Când se caută originile
minimalismului, toată lumea se intoarce spre Kazimir Malevici și
spre celebrul său “Pătrat negru”. Mișcarea artistică, pornită din
noua viziune a lui Malevici asupra realului și a expresivității, a
mijloacelor și tehnicilor de elaborare, va purta numele de
constructivism, chiar dacă termenul de minimalism va fi folosit
incă din 1929, intr-un catalog de expoziție de pictură a lui John
Graham. Termenul și mișcarea vor reveni in forță in anii ’60, New
York-ul fiind centrul artistic al acestui nou curent in artă. Un
curent care, iată, revine după aproape o jumătate de secol măcar ca
o tendință atât in artele plastice, cât și in literatură, ca semn
al haosului produs la acest inceput de secol XXI de prea multul
concret care ne invadează.
Nici că se putea o imagine mai
profitabilă pentru a ințelege mai bine nevoia de a pune ordine și
de a esențializa decât ceea ce se petrecea in ziua in care am fost
să văd expoziția lui Daniel Dumitru Preduț la Pitești: pe platoul
pieței centrale a orașului era un târg de toamnă. Așa cum il știm
cu toții: cu lume amestecată, cu legume, fructe, produse de sezon
stivuite, așezate cât “mai artistic”. Și, totuși, senzația era de
haos, de lipsă de unitate in forme, expresii și culori. Privirea
fugea, incapabilă să se centreze pe ceva care să-i ordoneze
realitatea din jur.
Odată intrat in Galeria “Metopa”
nu numai forfota, zumzetul, informul rămâneau dincolo de geam, ci
și o intreagă lume.
Daniel Dumitru Preduț se află la
prima personală, chiar dacă nu mai este de tot tânăr – s-a născut
in 1961 și a absolvit Secția Pictură la Universitatea de Arte din
București, in 2000 – și chiar dacă până acum a fost prezent in
multe expoziții de grup, indeosebi la Pitești, dar și la București
sau in afara țării, in Austria și Belgia. Pare el insuși, și ca om,
mai degrabă dispus abstragerilor, supunându-se unui efort de
esențializare, de indepărtare a balastului care ascunde
ideea.
Prima impresie produsă de
expoziție creează un sentiment contradictoriu: formele geometrice –
pătrate, romburi, dreptunghiuri de diverse dimensiuni, aș zice de
dimensiuni diametral opuse! -, culorile brute, derivate in diverse
tonuri nu te indepărtează prin răceală, ci te apropie printr-o
anume căldură. Te-ai fi așteptat ca geomtrizarea să refuze
sentimentul, emoția, să se așeze sub cupola “castelului de gheață”
(“Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire”, după cum zice Ion
Barbu).
Apropiindu-te de fiecare
lucrare, sesizezi de unde se transmite aceasta undă caldă și
discretă: tonurile aplicate au o puternică jovialitate a formelor
figurative, la unele părând o reluare a motivelor populare inscrise
pe broderii, alteori ducând spre miniaturile cu care erau
impodobite cărțile in Evul Mediu.
Preduț respectă aș zice cu
sfințenie principiile minimalismului – precizie și limitare
extremă, incorporare a formelor geometrice de multe ori in
pattern-uri repetitive -, dar nu se limitează la o desăvârșită
execuție care ar “răci” ideea. Expoziția in sine este gândită ca
alternare de gol și plin, de complementaritate a formelor și
culorilor, creand o senzație de confort, de relaxare și căldură, in
insăși esențializarea care nu este reducționism, in cazul
său.
Prima personală a lui Daniel
Preduț e un fapt artistic ce merită cunoscut și apreciat, impunând
un autor care la, hai să-i zicem, debut ne apare ca un consacrat in
pictură.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.