Gardă de onoare, imn regal, asistența in
picioare, ca semn de deferență in fața Alteței Sale Principesa
Margareta, costumație de perioadă interbelică sau eleganță
princiară (Neagu Djuvara), public parcă (auto)selectat cu grijă,
somptuoasa clădire a Muzeului Enescu, adică totul in ton cu
evenimentul: lansarea volumului impresionant (prin dimensiuni, prin
calitatea hârtiei și a reproducerilor, prin cantitatea de
informații și de documente cuprinse) “Regina Maria in America” de
Adrian-Slivan Ionescu.
Ceva mai mult de o jumătate de
secol de regalitate și o tăcere de altă jumătate sunt cauzele
pentru care românii știu destul de puține despre monarhie și
familiile monarhice din România. Dincolo de atracția și fascinația
exercitate de viața din palatele regale, ar trebui să primeze
cunoașterea istoriei adevărate. De la A.D. Xenopol incoace nu am
mai avut o istorie cât de cât reală. E un truism să afirmi că
fiecare putere – la noi și fiecare regim politic – rescrie istoria,
selectând, aducând in prim-plan fapte convenabile și justificabile
Alteori insă se perpetuează niște locuri comune fără ca nimeni să
le mai verifice. Am crescut cu o istorie in care strămoșii noștri
erau niște viteji nemaipomeniți: fuseserăm cei mai viteji dintre
traci, luptele cu romanii erau pilde de eroism, dar mai ales
avuseserăm nenumărate victorii impotriva otomanilor. Ni se umplea
pieptul de mândrie când ai noștri apărându-și “sărăcia și nevoile
și neamul” infrângeau puhoaiele Imperiului după o tactică militară
care ni se părea genială: pârjolul și retragerea in
păduri.
Toată această mândrie a inceput
să pălească atunci când am citit că luptele din Evul Mediu și până
hăt spre vremurile moderne se dădeau de la răsăritul la apusul
soarelui, iar invingător era cel care rămânea pe câmpul de luptă și
a doua zi dimineața. Aha, mi-am zis, păi dacă noi o șparleam in
timpul nopții, intr-o retragere strategică, asta vrea să insemne
că, de fapt, nu prea invingeam noi. O a doua revelație am avut-o
când mi-a căzut in mână o istorie a Imperiului Otoman scrisă de un
turc (sau, dacă mi-aduc bine aminte, de o turcoaică). Ei bine, in
istoria lor noi nu prea existam: in afara consemnării expediției
impotriva Moldovei, care s-a lăsat cu bătălia de la Podu Inalt, nu
mai era nimic. Iar asta era inscrisă pentru că fusese, intr-adevăr,
prima mare mișcare de oștiri otomane după ce cuceriseră
Constantinopole. In fapt, autorul voia a ne spune că după 1453
Imperiul iși aflse stabilitatea, era solid și in apogeu, dovadă că
aproape două decenii nu mai arătase interes pentru ceea ce era in
afara granițelor sale! De-a-ndoaselea, in istoriile noastre marile
evenimente istorice din trecutul Romaniei erau expediate in câteva
rânduri cam sibilinice, in timp ce nu știu ce răzmeriță de prin nu
știu ce cătun se lăbărța pe pagini intregi, ca trezire a
conștiinței revoluționare a maselor in căutarea partidului care să
le conducă la victoria finală!
De regalitate se leagă practic
făurirea României moderne; ceea ce reformele lui Cuza defrișaseră a
așezat cu temeinicie și cu plus de modernitate domnia lui Carol I.
Unirea de la 1 decembrie 1918 nu a fost un marș triumfal și nici nu
era posibilă doar cu delegațiile care iși prezentaseră la Alba
Iulia credenționalele, ca să dau numai un exemplu. A fost nevoie de
o politică in interes național in timpul și după terminarea
Primului Război Mondial, a fost necesară o intensă activitate
diplomatică in pregătirea și in timpul Conferinței de Pace de la
Paris. O perioadă bogată, contradictorie și involburată – cum e cea
interbelică – este vag descifrată de români, astfel incât unii fac
din Garda de Fier și din membrii mișcării legionare eroi ai
neamului, alții ii află la originea dezastrului in care s-a aflat
țara in preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Antipatiile și
simpatiile nu se leagă desigur de cunoaștere, dar ele se pot naște
din cunoaștere sau din necunoaștere. Nu suntem niște raționali
atunci când vine vorba de politică și istorie: românii sunt extrem
de pătimași, de polarizați și de intransigenți in acest caz. Ei
trebuie să fie de o parte sau de alta a baricadei și intr-o veșnică
incercare de a-și lichida opoziția. Facem degrabă mai intâi
piedestale și apoi ne căutăm personajele pe care să le așezăm
acolo. Cine indrăznește să vadă și petele de pe statuie e un dușman
și e degrabă “gratulat” cu toate păcatele și defectele umane,
sociale, politice, culturale.
Nu altfel se comportă
intelnghenția românească. Crezul intr-o doctrină politică, intr-o
formă de organizare a statului are la bază deseori un afect, este
generat de un impact emoțional, pentru ca mai apoi să fie
consolidat de contabilizarea avantajelor personale ce-au derivat
din aderarea la o ideologie sau alta. Iubitorii de monarhie sunt
legați mai degrabă sentimental de perioada si de oamenii din
anturajul casei regale. Pactizarea cu ideea monarhică nu se
realizează in valoarea sa politică și socială, ci din credința
intimă, tăinuită adesea, că prin această susținere el insuși ca
individ ar aparține unei caste cu sânge nobil. De aici, imlocuirea
argumentului rațional cu cel emoțional, a dialogului cu monologul,
atoleranței cu exclusivismul.
Românul are marea știință – și
consumă bogate resurse de timp, spirituale și chiar materiale –
spre a da unui interes personal o aură de principiu moral, istoric,
politic, cultural. Păcatele lui sunt păcatele altora, calitățile
lui sunt calitățile neamului, pentru că tot românul este exponent,
iar viața și aspirațiile lui sunt exponențiale.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.