Prezență activă in lumea
diplomatică de la Paris, regina Maria primește invitația de a
efectua o vizită in Americă incă din 1919. Culisele Tratatului de
Pace de după primul război mondial o așază pe regină intr-o intensă
activitate, bazată atât pe influențele pe care le avea prin casele
regale ale Europei, cât și prin farmecul personal. După ce pe
câmpurile de luptă se lasă liniștea, incepe să se audă foșnetul
rochiilor elegante prin saloanele diplomatice. Cam ăsta ar fi
mersul istoriei! Un mers pe care noi, românii, am știut destul de
puțin să-l folosim. Iar momentele in care l-am folosit nu sunt
cunoscute.
In diplomație se desfășoară un
arsenal mult mai bogat decât pe front. Cunoașterea in amănunt a
faptelor, argumentul inscrisurilor, interpretarea subtilă,
pledoaria emoțională și emoționantă, sistemul de relații,
exploatarea viciilor adversarului și punerea in valoare a
calităților negociatorilor tăi, capcanele lingvistice intinse
adversarilor sau pe care trebuie să le sesizezi tu spre a nu fi mai
târziu victima lor, folosirea timpului ca pe un aliat extrem de
puternic – grăbirea sau lentoarea luării deciziilor, impunerea și
amânarea termenelor-limită – sunt numai o parte a mijloacelor
folosite fie spre a statua victoria din război, fie spre a repara
ceva din pierderea luptei, fie spre a castiga cât mai mult de pe
urma izbânzii obținute prin multele sacrificii umane și materiale.
România nu a obținut ușor unirea cea mare. Ba, dimpotrivă, au fost
momente in timpul Conferinței de Pace de la Paris in care era pe
punctul de a nu obține mai nimic. Istoricii – și mai ales adepții
ideii de monarhie – ar trebui să lumineze mult mai puternic acest
al doilea front ce s-a deschis odată cu incetarea luptelor, front
pe care regina – ca exponent al Casei Regale – a avut un rol
important. Cunoaște și este cunoscută de foarte multă lume
influentă, iar pe deasupra e o femeie frumoasă, in deplină
maturitate, și un etalon de bun-gust in vestimentație. Este
energică, are șarm și mister, spune povești tumultuoase care
fascinează, chiar dacă sunt și multe bârfe (unele intemeiate!)
țesute in jurul său. Faptul că aici i se face prima oară invitația
de a vizita America este incă un argument al magnetismului pe care
il exercită. Ea devine astfel cel mai bun ambasador al României, al
intereselor sale, dar și al aprecierii și atragerii unui potop de
simpatii către o țară ce trebuia să iși obțină un loc de frunte
printre țările Europei și ale lumii.
Din diverse pricini, călătoria
peste Ocean s-a amânat vreme de șapte ani. Dar anii aceștia sunt la
fel de fertili, la fel de importanți ca și călătoria propriu-zisă.
Tomul lui Adrian-Silvan Ionescu, apărut la Editura Noi Media Print,
ne pune la dispoziție un material documentar excepțional. Este
fascinant să citești cum se pregătește și se negociază un astfel de
eveniment, de la suită, vizite, comitete de organizare a vizitei,
momentul cel mai favorabil al turneului american și până la
exclusivități de presă sau garderoba reginei. Sunt șapte ani in
care România este in centrul atenției presei și publicului american
și/sau mai ales prin această vizită. Sunt detalii absolut
delicioase, de la intârzierea finalizării garderobei executate la
Paris, până la negocierea drepturilor de autor cuvenite Reginei
pentru materialele din presă. Alături de jurnalul care probează un
simț deosebit al observației și o eleganță desăvârșită a
redactării, avem un «dosar de presă» ce cuprinde ecourile,
entuziasmul, succesul, dar și criticile acide. Iată o insemnare din
Jurnalul reginei Maria din momentul despărțirii de pământul
american: «Copiii și cu mine eram ingrozitor de triști că plecăm,
teribil de tulburați să spunem adio acelui nare, grandios, inimos
popor, atât de plin de contraste, dar care ulterior face ca totul
să pară mic. Este o așa risipă in totul și, mai ales, in
ospitalitatea americană incât, după ea, totul va părea mic, aproape
meschin. Da, am iubit America și am fost fericiți in ea. Fiecare zi
a fost o aventură și chiar dacă a existat o anumită incordare in a
fi atât de păzită, inconjurată, supravegheată, atât de atent
tratată și controlată, rămâne acel mare sentiment de a fi fost
apreciată, prețioasă și dragă pentru milioane de inimi. A fost, de
fapt, o strașnică aventură pentru noi și ii multumesc lui Dumnezeu
că ne-a fost hărăzit acest timp, acest timp minunat in mijlocul
unui popor pe care simțeam că-l puteam iubi. Care era bucuros să ne
aibă cu ei și ne-a arătat cât de satisfăcut era, cât de extrem de
bucuros era. (…) Iți mulțumesc, grandioasă Americă, pentru
dragostea ce mi-ai arătat-o, pentru zelul cu care m-ai primit și
m-ai așezat in inimile tale de la un capăt la altul al
țării”.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.