Când vrei să vorbești despre un oarecare, despre un român
oarecare, anodin, anonim, de rând, fără nici un semn particular, ii
spui Ionescu sau Popescu. El e omul cenușiu, el e exponentul unei
intregi nații. Ca să ințelegi nația iți trebuie un exemplar, ca să
ințelegi acel exemplar trebuie să-i urmărești o singură zi din
viață.
O cucuvea iși țipă de pe o creangă semnele ei de care ne
speriem cu toții. Vaietul cucuvelei in noapte este ultimul lucru pe
care ai vrea să-l auzi – inima ți se strânge, pielea se face de
găină, gânduri rele iți trec prin minte.
Cu și in aceste semne de rele prevestiri se trezește orașul in
care locuiește Ionescu. Rând pe rând, geamurile blocurilor se
luminează, semn că oamenii se smulg din brațele somnului spre a se
arunca de bunăvoie in ghearele unei noi zile. Așa incepe filmul de
animație al lui Mihai Șurubaru “O zi din viața lui Ionescu”.
Vechi combatant pe frontul animației, in același timp om de
lume și cu mulți amici, incercător de a scoate din inerție lumea
românească prin umor – este fondatorul, realizatorul,
redactorul-șef, redactorul, caricaturistul multor reviste de umor
care au debutat cu haz și s-au stins in tristețe, semn că românul
nu are chiar atâta umor precât se crede -, Mihai Șurubaru a adunat
o sală plină la cinematograful “Eforie” din Capitală, la premiera
filmului său.
Recunosc că nu sunt chiar un fan al animației și că de la Tom
și Jerry și Pantera roz am aflat puține motive să urmăresc desene
animate. Nu imi plac desenele violente, in care personajele se tot
urmăresc spre a se distruge și nici cele cu tentă filosofardă,
parabolele, meditațiile. De aceea, am mers la filmul ăsta de
animație dintr-o mai degrabă simpatie față de autor decât cu
așteptări artistice. Pas cu pas, secvență cu secvență, fimul m-a
prins, m-a binedispus, m-a făcut pe alocuri să râd in hohote și in
final mi-a creat un sentiment de culpă, culpa de a judeca inainte
de a ști, de a cunoaște. Personajul lui Șurubaru este un Ionescu
burlac, evident urâțel, neindemnatic, inocent până spre acea
credulitate care seamănă cu prostia. Fără de noroc, este tipul
perfect pentru cei din jur ca să iși exercite asupra lui
puterea.
In locuința sa care poartă toate semnele vieții anonime și
sărace pe care o duce – sărăcie in toate sensurile -, doar motanul,
mare, gras, mereu flămând și degrabă făcător de stricăciuni, este
un semn al viului. In rest, tot ce face Ionescu este robotizare,
rupere de realitate. Bietul de el nu observă că persoana rujata
până-n cerul gurii și siliconată până dincolo de scara blocului
care i se aruncă de gât in lift – și pe care vrea să o ia de
nevastă – este un transsexual, nu pricepe ce e cu gonflabila
dintr-o vitrină și nici de ce ii pune unul mâna pe fund. La fabrică
repetă mecanic actul de a pune ștampile pe cutiile in care se află
o păpușă hâdă. Lui Ionescu nimic nu ii iese ca lumea: micul dejun
se face scrum, biletul câștigător la loto, care, nu-i așa, i-ar fi
putut schimba viața, zboară in inaltul cerului, excedat de mecanica
gesturilor de la serviciu personajul incepe să vadă perechi de sâni
in locul porcușorului din cutie și, in consecință, e dat
afară.
Râzi la filmul lui Mihai Șurubaru, dar râzi cam strâmb. Poate
pentru că de multe ori te vezi și pe tine in ipostazele, in
intâmplările bietului Ionescu. Și când la speech-urile de după
proiecție afli că “O zi din viața lui Ionescu” este primul film de
animație sută la sută românesc realizat după 1990, că realizatorul
a pus jumătate din sumă spre a-l produce și că cele 30 de minute au
costat opt luni de muncă, râsul iți ingheață intr-o grimasă de
durere, nedumerire și revoltă. Cele trei cucuvele care reapar la
finalul filmului spre a da, de data aceasta, stingerea nu
prevestesc nici pentru ziua de mâine – a lui Ionescu sau a noastră
– ceva bun!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este
licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii
Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul
“Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia
Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista
“Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica
“Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din
Bucuresti.