Aud tot mai des în jurul meu discuții privind rosturile literaturii și rolul scriitorului în societate. Ele au pornit, în primul rând, de la observații (speculații) vizând criteriile nominalizării și mai apoi ale decernării Premiului Nobel. Sigur, pe lumea asta mai există și alte multe premii prestigioase, ce produc consecințe faste autorului, editurii, culturii respective.
Sunt premii ce onorează scriitura, sunt premii care onorează soliditatea tradițională a unei opere, sunt premii care onorează îndrăzneala, experimentul. Și tot așa. Noi ne raportăm mereu la Nobel. În componenta criteriilor apare tot mai apăsat – de altfel, a apărut cu mult înainte – unul extraestetic, vizând militantismul, civismul sau politicul. Un mare scriitor care nu posedă în biografia sa dramatice evenimente generate de conflictul între el și lumea în care a trăit are puține șanse la Nobel. Din nefericire, nu toți marii scriitori ai lumii au avut vocația civismului care să-i ducă la închisori, deportări ori chiar condamnări la moarte.
E un fapt omenesc, poate dureros, dar real: nu toți oamenii au vocația de eroi tragici. Și iată că nici toți marii scriitori -care sunt conștiințe ale lumii lor – nu s-au intersectat în biografia lor cu conjunctura politică, socială care să le ceară să devină eroi. Poate a trecut pe lângă ei, poate ei înșiși nu au fost atenți la ea, cine să spună ce și cum nu s-a potrivit.
Lumea noastră – vorbesc de lumea în ansamblul ei la acest început de secol XXI – cere sprijinul celor al căror cuvânt poate fi auzit și ale căror fapte pot fi urmate. Vedetele de film, muzică sau sport sunt angrenate în acțiuni umanitare, iau poziție radicală în probleme mari ale omenirii. I-am văzut mergând în zonele sărace ale Africii, înfiind copii și ajungând să compună familii multinaționale, ca să zic așa, participând intens la semnalarea pericolelor încălzirii globale, dispariției unor specii de animale de pe fața planetei, absenței democrației în unele țări, resurecției fundamentalismului etc. etc. La rândul lor, scriitorii au denunțat orori, au militat pentru drepturile minorităților de toate felurile, au ironizat mentalități, comportamente ale unor lumi închistate în valori atât de conservatoare încât au devenit o frână în calea libertăților, atentând chiar la demnitatea, personalitatea umană. Fiecare astfel de gest a atras atenția lumii întregi, a sensibilizat oameni și poate guverne.
În spatele acestor gesturi stau adesea și interese mult mai prozaice, precum campanii de imagine și deduceri de impozite, dar și resorturi psihologice cum ar fi deruta existențială, revărsarea de altruism ca o altă formă de egotism, neștiute și încurcate mustrări de conștiință sau compensarea unor traume din copilărie.
Să nu neglijăm industria care se țese în jurul vedetelor, o industrie care până la urmă are drept scop banul, profitul. Nici scriitorii de succes nu mai sunt, pe alte meleaguri, ființele fragile, abulice, cu capul în nori. Mecanismul creării succesului funcționează și în cazul lor la fel. Iar mai nou în acest mecanism a fost introdus civismul, vizibilitatea autorului în lumi care aparent nu au tangențe cu domeniul literar. Turneele de conferințe sunt minuțios pregătite în funcție de public, de realitățile sociale și politice ale locului. În fine, proiectele și programele finanțate de diverse instituții și fundații – mai ales europene – sunt în principal, ca să nu zic exclusiv, orientate spre acele teme și subiecte civice și politice generate în laboratoare politice.
Așadar, scriitorului i se cere angajare. Aud tot mai des o afirmație bulversantă: nu contează cum scrii, contează despre ce scrii. Nu numai atât, dar s-au stabilit și temele care ar face marele scriitor. În cazul realităților românești, ele ar fi ororile securității, dramele sociale (dacă se poate cele care au deja publicul prin prezentarea lor în media), minoritățile, mai ales cele sexuale. Mă gândesc că, dacă ar fi trăit în zilele noastre, bietul Creangă, cu universul lui mărunt, țărănesc, fără un dram de conștiință și de angajare politică sau socială, nu ar fi avut nicio șansă de a fi măcar scriitor dacă nu mare scriitor. Teoria întâietății subiectului față de formă are o imensă hibă: așa cum un scaun trebuie să aibă patru picioare pentru a fi funcțional, tot astfel un mesaj produs prin intermediul artei trebuie să se supună rigorilor artei pentru a fi eficient.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.