Ni s-a spus, ni s-a indus picătură cu picătură o idee nocivă, tâmpită de-a dreptul: suntem dependenți de informații, nu putem trăi fără ziare și mai ales fără televizor. Peste tot sloganuri care ne indeamnă să fim la curent cu tot ce se petrece, peste tot teoreticieni ai informațiilor, ai rolului media in viața noastră, peste tot aceeași și aceeași teroare că noi nu știm ce alții au aflat deja, “cine are informația deține puterea”! Nu cred că mai există o altă campanie atât de stăruitoare, de insinuantă, de diversificată ca asta care ne priponește de presă.
Un enorm sistem de propagandă ne-a creat un sentiment de insecuritate atunci când o zi-două nu avem acces la ziare și televizor. Mintea incepe să imagineze scenarii apocaliptice, o teamă nedefinită ni se instalează in tot corpul: se intâmplă ceva de care depinde viața noastră și noi nu știm. In urmă cu ceva ani, am fost intr-un voiaj de patru luni in Atlantic. Plecasem cu nava “Breaza” din portul Constanța și pas cu pas, adică milă cu milă, m-am indepărtat de presă, pentru ca dincolo de Gibraltar ea să dispară aproape cu totul. Mai ales in cele 18 zile cât a durat voiajul până in estuarul La Plata, tăcerea a fost aproape totală: nu prindeam decât purici pe ecranul televizorului, nu puteam să văd nici măcar o fâșie de hârtie innegrită de cerneala tipografică – niște semne pe care, chiar dacă nu le-aș fi putut descifra, măcar mi-ar fi dat sentimentul că nu sunt rupt de lume. Cât am mai zăbovit cu incărcarea navei și pe fluviul Parana, cât ne-am intors spre Europa nu am avut nici un fel de vești despre ce se petrece in țărișoara mea dragă. La Las Palmas s-a făcut schimbul inginerului electrician și nou-sositul avea prin bagaje niște ziare românești. Le-am luat cu evlavie in mâini și m-am retras in cabină ca să mă pătrund de fiecare cuvințel. Ce cruntă dezamăgire, in ce spaimă inutilă trăisem eu zeci de zile: erau aceleași știri ca la plecarea din țară, era același ziar chiar dacă purta nume diferite, chiar dacă edițiile erau din zile diferite. Pentru aceleași infracțiuni doar cu alți autori și in alte locuri mă perpelisem eu atâta amar de vreme, pentru aceleași declarații ale acelorași oameni politici nu putusem eu să mă bucur deplin de intinderea oceanului, pentru aceleași și aceleași idei ale binecunoscuților noștri editorialiști mă frământasem eu? Am avut revelația unui adevăr crud și crunt: nu se petrecuse nimic important, nimic din ceea ce mi s-ar fi adus la cunoștință nu mi-ar fi afectat viața dacă nu l-aș fi aflat. Când m-am intors in România, dezamăgirea a fost și mai cruntă: aproape nimeni nu observase că vreo patru luni de zile fusesem absent, la redacție unul dintre colegi remarcând doar că sunt bronzat in plină iarnă și intrebându-mă, ironic, dacă fusesem la solar!
Am retrăit in această vacanță experiența lipsei de ziare și de televizor. De data aceasta mi-am propus să nu mă mai las torturat de gândul că n-am ziare, că nu deschid repede, la prima oră a dimineții, internetul, că telecomanda nu e la indemână. Dar nici nu am făcut o fixație din a refuza orice contact cu așa de pompos numita lume a informațiilor: dacă se nimerea să răsfoiesc un ziar – bine, dacă mă nimeream in preajma televizorului – iarăși bine, dacă nu – nu era o tragedie. Am reținut că in perioada cât m-am detașat de presă nu se petrecuseră decât două fapte care m-ar fi afectat: unul sentimental – dispariția prozatorului Tudor Țopa (despre care sunt sigur că nu aș fi aflat de prin presa noastră audio, video, tipărită) și conflictul din Georgia (care fuse și se duse, lăsându-i in ceață până și pe mai-marii lumii, care nu prea știu de unde să-l apuce și ce să facă cu o așa intâmplare!). Până la urmă nici cele două evenimente nu par a fi ieșit din comun, intrând intr-un firesc al vieții (chiar dacă pare cinic ce spun – de la o anumită vârstă incepi să te obișnuiești cu moartea celor din jur, te intristează desigur dar parcă nu te mai zguduie, iar cu zonele de conflict concubinăm de atâta amar de vreme incât au devenit banale).
In fond, presa urmează viața. Iar viața este rutină in cea mai mare parte a ei. Numai că presa creează zilnic false evenimente spre a da iluzia freneziei, gonflează câte-un purice de intâmplare până la a-i da proporții cosmice. După care il ia la dezbătut, la analizat, il vorbește la nesfârșit. In mare sărăcie trebuie să trăiești ca să faci dintr-o declarație un eveniment, din chiloții unei vedete o problemă, din sosirea pe aeroport a unei echipe de fotbal “breaking news”.
Teledependența nu există, ea este doar spaima noastră de a rămâne cu noi inșine. Este lenea noastră spirituală ridicată la pătrat, la cub. Este o formă de evazionism. Este iluzia că viața nu-i anostă, ci palpitantă, interesantă, plină de semnificații. Este un fals, o spoială sub care se ascund informațiile ce ne afectează cu adevărat viața, dar pe care nu le vom afla niciodată de la televizor!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.