REPORTAJ / Trecutul trăiește cu noi

Și germanii și englezii (după cel de-al doilea război mondial), dar și americanii (după Vietnam sau 11 septembrie) au cunoscut șocul teribil al contestărilor violente ale societăților, principiilor, valorilor care au făcut posibile apariția absurdului tragic in viața de zi cu zi a omului ce părea cu nimic vinovat de cele petrecute. “Generația pierdută” (de după primul război mondial), “tinerii furioși”, “beatnicii” și “hippies” (după cel de-al doilea) sunt mișcări sociale, politice și culturale ale imposibilității de a găsi un răspuns satisfăcător intrebării “cum a fost posibil?” Or, atâta vreme cât nu există un răspuns izbăvitor, logic, rațional, frustrarea se menține, dacă nu cumva se adâncește, furia se dirijează ca intr-o mișcare browniană spre primul atom ce se ivește in calea ei, pentru a-și schimba imediat parcursul intâmplător. Primii vizați sunt fără indoială cei mai apropiați care ar fi putut face ceva pentru a opri mersul tragic al lumii, indeosebi părinții, iar mai apoi, prin extindere, intreaga lor generație. Răul este frica, răul este oportunismul, răul este acceptarea lașă, răul este setul de valori și principii in care au crezut, le-au apărat, le-au susținut cu fervoare. Răul este că au crezut că el este binele.
Căderea comunismului este, ca fenomen istoric, comparabilă cu orice eveniment care a zguduit lumea din temelii. “Lagărul comunist” – cum, intr-o ironie cu efect de bumerang, il numeau chiar conducătorii comuniști – a fost cu adevărat un lagăr. In locul sârmei ghimpate – granițele bine păzite, in locul paznicilor, supraveghetorilor, kapo-ilor – un aparat represiv cu ramificații și in verticala dar și in orizontala societății, in locul ideologiei naziste – o aproape aceeași ideologie nazistă. Și, ca și in cazul lagărelor ce impânziseră Europa in timpul celui de-al doilea război mondial, un refuz de a lua act de prezența lor, de a accepta existența lor in tot ceea ce aveau mai atroce. Cei din interiorul lagărului acceptau răul ca pe o fatalitate, contribuind prin colaboraționism, tăcere sau frică la perpetuarea sa, cei din afară, din interese, pactizare, ignoranță și incapacitate de a gândi răul in dimensiunile lui reale, susținându-l tacit. Ceea ce au văzut și conștientizat și unii și alții, după ce sistemul s-a prăbușit, a fost cutremurător, devastator și paralizant. Ce fel de oameni au fost cei care l-au pus in mișcare, dar ce fel de oameni sunt și cei care l-au suportat și, uneori, l-au hrănit cu energiile lor? Vinovăția se impărțea egală și fără putință de ințelegere și, deci, iertare. Răul era disipat și de aflat in orice componentă a sistemului oricât de mică sau de aparent nevinovată ar fi părut ea: in felul de a gândi, de a se imbrăca, de a educa pe alții sau de a se autoeduca, in valorile și principiile ce-au guvernat o astfel de lume, in simbolurile, in instituțiile sale. In fond, doar anecdotica mai reține că la Bastilia nu se afla decât un biet deținut de drept comun când ea a fost cucerită și dărâmată. Istoria păstrează momentul in simbolul Bastiliei!
Furia tinerilor este astfel, cel puțin in parte, justificată. Circumstanțele i-au ferit să aibă un trecut pe care să-l judece ințelept sau la rece, cu care să fie mai puțin aspri sau ingăduitori. Nu au de ce și nici nu au cum. Ei văd, constată, adesea simt pe propria piele că lumea celor dinaintea lor a fost monstruoasă. Și, evident, nu mai vor să trăiască – nici măcar nu vor să conceapă că și ei ar putea trăi – intr-o astfel de lume.Au tot dreptul să creadă asta, sunt obligați, aș zice, să creadă chiar dacă nu va fi să fie așam chiar dacă in această furie pot construi o lume la fel de dominată de principiul răului.
Ceea ce s-a intâmplat timp de 20 ani in societatea românească a perpetuat revolta, revolta tinerilor. Sistemul pare a fi același, doar cârpit pe ici pe colo, lumea trecutului nu este doar o posibilă amenințare și o stafie care să mai bântuie visul unuia sau altuia, ci iși arată deseori fața extrem de concretă. Este greu de crezut că trecutul se retrage făcând o grațioasă reverență prezentului și mai ales viitorului. Dacă el ar fi ceva abstract, o “ideațiune”, probabil că așa ceva ar fi cu putință. Dar nu e! E alcătuit din oameni, din realități extrem de palpabile și sensibile, din energii, aspirații și șanse ce nu se pot reteza brutal, la grămadă. In numele unor idei nobile s-au mai comis crime abominabile. Vrând-nevrând suntem condamnați să trăim impreună și cu trecutul nostru, atât la nivel individual cât și colectiv.