Așa cum se petrece de fiecare dată când nu
vii dintr-un mediu literar, pe autori ii cunoști
intâi și intâi din cărțile lor sau din
revistele la care colaborează. De aceea, ei iți par un fel de
abstracțiuni, fiindu-ți greu să ți-i imaginezi
mergând pe stradă, spunând povești sau
bancuri, având propriile lor griji, temeri sau
bucurii. Pe Nicolae Manolescu l-am intâlnit mai
intâi și intâi in “Metamorfozele
poeziei”, cărticică pe care o adnotasem cu multă evlavie in timpul
liceului pentru că descopeream, față de buchia manualelor și de
ceea ce in general ni se spunea la școală, un alt univers al
poeziei, interpretări și un parcurs aproape narativ al
liricii.
Pe vremea aceea, a adolescenței, autorii erau, pentru mine,
mult mai puțin importanți decât cărțile lor, așa că nu mă străduiam
nici să aflu mai multe despre ei și nici să mi-i imaginez.
La admiterea la Filologie – care includea și-o probă orală -,
am avut in față doi profesori cu atitudini diferite.
Unul dintre ei, parcă mai timorat decât mine, răsucindu-și
mereu sacoul de parcă nu i-ar fi găsit locul pe trup, mă privea de
dincolo de lentilele groase ale ochelarilor cu multă ințelegere și
pas cu pas am stat la o tacla despre literatură.
Celălalt se afundase in lectura unui ziar, părând sincer
dezinteresat de ceea ce se intâmpla. Si-a ridicat ochii din ziar și
m-a intrebat de unde sunt. Când a aflat că sunt bucureștean și că
unul dintre subiecte este Lovinescu, m-a intrebat dacă știu unde
anume, in București, se ținea cenaclul “Sburătorul”. S-a arătat
intrigat că dădeam la Filologie și nu bătusem tot orașul spre a
vedea urmele materiale ale scriitorilor pe care ii studiam. Nici
atunci și nici acum nu cred că o casă memorială, o plăcuță pe un
imobil mă luminează mai mult decât o pagină scrisă de un autor. Nu
m-am străduit, in răspunsul meu, să fiu pe placul celui care mă
intrebase, considerând intrebarea fără o prea mare
importanță.
Intâmplarea ar fi rămas undeva suspendată in memoria mea,
dacă, odată intrat la Filologie, nu i-aș fi recuoscut pe
examinatori: Dumitru Micu și Nicolae Manolescu. Mai târziu mi-am
dat seama că, poate in linia călinesciană, poate in propria-i linie
ce abia se contura inainte de a deveni făgaș, Nicolae Manolescu
punea preț și pe autor, pe biografia, pe urmele sale materiale, ca
să zic așa. Era firesc să fie așa pentru că intrase de tânăr in
tumultul vieții literare, unde numai cunoașterea cărților nu e
de-ajuns. Iși așezase aura unui prinț al criticii, detașat atunci
când il citeai, fervent și seismograf sensibil la viața literară
atunci când il cunoșteai. De aici i se trag și adulările
(justificate) ale unor confrați, și contestările (și ele uneori
justificate) ale altor confrați.
Este evident insă că, de aproape o jumătate de secol, Nicolae
Manolescu a fost unul (poate cel mai important) reper la care s-au
raportat poeții și prozatorii in primul rând, criticii mai apoi.
Faptul ca Manolescu scria sau nu scria despre tine reprezenta o
bornă, era in sine o judecată de valoare, indiferent dacă te lăuda
sau dacă te “desființa”.
Nu cred că mai există un critic contemporan la care să
râvnească atât de tare orice autor, așa cum e Nicolae Manolescu. Si
nedreptățile flagrante, și superficialitățile, și revizuirile
senine (și uneori fără nici o explicație) fac parte din șarmul
criticului. Numai cel conștient de propria-i valoare iși poate
permite ieșiri umorale in câmpul criticii, care adesea este
asimilată imparțialității, acribiei, derobării de omenescul de
dincolo de operă. Tot din aceeași pricină, criticul are un exagerat
simț al mecenatului spiritual. Cred că din principiu nu acceptă că
o valoare s-a născut fără contribuția sa. A te fi descoperit
altcineva decât Manolescu – și nu vorbesc numai de debutanți, ci și
de consacrații care au avut neșansa să li se fi semnalat o mare
carte inainte de a o fi semnalat domnia-sa – pare un afront
personal greu de iertat și aproape imposibil de uitat.
Dacă nu ești implicat in fenomen, admiri fără rezerve acest
atașament al criticului față de foștii săi ucenici sau emuli.
“Istoria critică a literaturii române” este plină de astfel de
dovezi. I s-a reproșat că e in afara fenomenului literar viu din
ultimii douăzeci de ani. E o falsă impresie. Cine citește cu
atenție “Istoria…” percepe dese raportări la ceea ce s-a petrecut
in literatură in ultmii ani, numai că asumarea explicită a
literaturii de după 1990 l-ar fi infirmat sau l-ar fi obligat la
nuanțări ale unor judecăți deja făcute. Iși asumă astfel
subiectivitatea in scrierea unei istorii ca un prim criteriu
ordonator și justificativ și in prezențele, și in absențele din
tomul său. Este conștiința de sine cea care ii permite unui autor
să privească in jur, o conștiință de sine a valorii. Este, in
ultimă instanță, treapta la care a fost ridicat prin respectul,
admirația, adulația celor din jur. Nu e nimic de incriminat in
această atitudine. Cred că deocamdată prea multă lume se afla prea
aproape de tot ceea ce inseamnă Nicolae Manolescu spre a da o
dreaptă, senină și obiectivă măsură a “Istoriei…” sale.
Fronda i-a stat totdeauna bine, pentru că ea este un apanaj al
spiritelor libere. Mi-aduc aminte că intr-un număr al “României
literare” impănat cu omagii aduse zilei de 8 mai – ziua partidului
comunist -, titlul cronicii sale literare era “E primăvară. Citesc
poeme”. Sunt convins, deși nu am confirmarea sa, că a fost un titlu
polemic, asumat conștient, ca o detașare de “chestiunea zilei”.
Același je m’en fiche-isme, același farmec și aceeași de invidiat
libertate le afișează Nicolae Manolescu și la 70 de ani.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este
licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii
Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul
“Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia
Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista
“Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica
“Reportaj”, in “Ziarul de Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.