“Arunc-o pe soră-mea din tren”
de Stelian Turlea incepe cinematografic, cu un cadru de film: o
tânără se trezește mahmură, cu capul mare și cu “filmul rupt”: nu
iși aduce aminte prea bine ce a făcut cu o seară și o noapte
inainte.
Ea reconstituie o parte a
intâmplărilor din semnele evidente pe care realitatea
apartamentului in care locuiește cu o colegă i le arată: dezordine
și, mai ales, o matahală blondă care se simte ca la ea acasă
bântuind, in niște chiloți de inot, pe la bucătărie, cerând cafea
și un mic dejun dacă se poate copios.
Fetei nu i-au plăcut niciodată
matahalele (ba are coșmaruri adesea că imparte patul cu un așa
specimen), blonzii – nici atât, iar convenția cu cea cu care
imparte chiria este de a nu veni acasă cu bărbați – măcar nu fără a
anunța. Ileana este ziaristă, ușor confuză, incecată până in gât in
meserie, astfel incât propria viață trece pe planul al
doilea.
Dar, in fond, ce i-ar putea
oferi o viață de dincolo de meserie? O familie in care toate
darurile au fost indeptate spre sora vitregă, un iubit care vine și
pleacă, destul de abulic, cu suflet bun, dar el insuși părând că
incă se caută, mai intâi in profesie, shopping-uri, party-uri in
care se bea mult, se fumează mult, se acoperă cu multe relații
multul vid sufletesc. O viață in fond destul de superficială, in
care marile drame stârnesc tristeți alungate la coafor sau
cosmeticiană și se spală in reprize de bocete. De bocete, nu de
plâns! Personajele feminine – Ileana, Ilona, Yvona – seamănă așa
cum le seamănă numele: esențial, dar și cu mici particularități.
Toate sunt tinere, toate sunt intr-un fel sau altul nefericite,
toate sunt superficiale, indecise și cam ușuratice in ceea ce vor.
Ele sunt expresiile generației feminine tinere de azi, generația
trăirismului, a consumării clipei, a mess-ului, telefoniei mobile,
fast-food-urilor, iubirilor de suflet, ascunse undeva in tainele
inimii, dar dublate de relații intâmplătoare de tip sportiv,
igienice in fond, de o noapte sau de-o disperare (așa cum ni se
sugerează că este cea cu care incepe romanul pentru
Ileana).
Viața e trăită frenetic,
inaintand ca un tren fără locomotivă. Unde se află scăparea, unde
este soluția: in succesele gazetărești ale Ilenei, in snosbismul și
cinismul cu care vrea bani cu orice preț, prin orice incălcare a
minimelor coduri de conduită morală in cazul Ilonei, in căsnicia
consumată mai mult in despărțiri, plecări de acasă și jurăminte că
“totul s-a terminat” in cazul Yvonei?
Să nu se ințeleagă din această
sumară prezentare că Stelian Țurlea incriminează, analizează,
dezbate cazuri in romanul său. El are superba ințelepciune de a
lăsa evenimentele să năbuiască spre cititor, nu se erijează in
instanță morală, chiar dacă faptele unora sunt bune și ale altora
rele, scrie alert, amuzat – și amuzant – despre o lume destul de
puțin prezentă in literatura noastră. Este lumea unei generații
prinse in vertijul vremurilor in care trăiește, niște vremuri care
nu o lasă nicio secundă să respire, să mediteze, să aibă drame mai
profunde de o secundă. E bine sau e rău? Autorul ne arată această
lume și nu are niciun moment intenția de a o judeca sau de a ne
obliga pe noi să o judecăm. S-a spus că subiectul romanului ar avea
punct de plecare in povestea “Fata babei și fata moșneagului”, ce
opera mereu cu dihotomia intre fata bună și fata rea, cu mereu
acele ipostaze ale feminității cu fata bună care nu are noroc din
naștere ci și-l construiește prin blândețea, hărnicia ei și cu fata
cea rea, dar miruită cu noroc din naștere. Romanul in sine are aură
de poveste, in care binele va fi răsplătit până in final. Stelian
Țurlea nu se teme de similitudini, locuri comune sau poncife: lumea
repetă aceeași și aceeași poveste, ne spune el, binele face parte
din viață tot așa ca și răul, și de ce am crede mereu că nu pot
exista și finaluri fericite?
Lumea unei redacții de
televiziune este vie și autentică in romanul acesta plăcut la
lectură, curajos pentru că nu iși propune să complice, ci să
exemplifice viața. Stelian Țurlea are marea capacitate de a
surprinde intr-o inișruire de obiecte o lume, iar intr-o replică o
filosofie de viață. Cred că un bun regizor ar face un film extrem
de atrăgător din acest roman construit parcă de la bun inceput
cinematografic, unde parcă nu se citesc cuvinte ci se urmăresc
imagini ale existenței de lângă noi cu aviditate de a le vedea
pentru prima oară.
CONSTANTIN
STAN (n. 28 iulie
1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a
Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru
romanul “Gerda”. Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO,
Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul “Poesis” Satu
Mare, revista “Luceafarul”. Premiul APLER pentru jurnalism
cultural.
Este prezent de la primul numar,
saptamânal, cu rubrica “Reportaj”, in “Ziarul de
Duminica”.
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.