Din când in cand, pe la diverse televiziuni vedem imagini cu cuplul prezidențial in livada vilei de la Snagov, niște zbenguiri prin zăpadă, un taraf cântându-le, un meci de volei. Imaginile au fost evident comandate de cei doi, vizionate și revizionate astfel incât, dacă s-au păstrat, inseamnă că Nicu și Elena au crezut că ele ii avantajează. Sunt cam aceleași imagini. Provenite probabil din filmoteca lor despre care se vorbește mult, dar, iarăși, despre care se știu foarte puține lucruri.
Cei care apar la rampă să depene amintiri despre cuplul ceaușist se rezumă la generalități, din care se desprinde un șablon: ea a fost răul cel mare. Ceea ce s-a dezvăluit in anii ’90 nu a mai fost intrecut de nici o altă dezvăluire: Elena Ceaușescu era academician doctor inginer fără să-și fi terminat studiile primare, practic o semianalfabetă, citea formula chimică CO2 exact cum se scria, adică «Codoi», cabinetul ei, celebrul cabinet 2, era mai temut decât cel al lui Ceaușescu. In rest, avem parte numai de zvonuri, legende și foarte rar de documente, mărturii, imagini care să ne ducă spre adevăr. Un adevăr la care românii care au suferit (observ că pe ceilalți nu-i mai interesează acel adevăr) au tot dreptul. Mai sesisez prudența, teama sau timiditatea scriitorului român de a se apropia de acest subiect al puterii comuniste văzute din interior. Cu excepția lui Denis Dinulescu («O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu», piesă ce a făcut săli arhipline o vreme), nu cunosc un alt autor care să se fi oprit asupra subiectului.
Elena Ceaușescu a apărut cam din nimic. Trecutul ei revoluționar a fost confecționat; celebra manifestație de 1 Mai, de pe stadionul “Veseliei”, unde ar fi fost aleasă regina balului, este controversată. Incă dinainte de ’89 se vorbea de trucarea fotografiei, prin lipirea capului tovarășei peste capul unei tinere spre a i se certifica prezența la manifestația muncitorească (altfel nimic altceva decât un chef cu mici, bere și regina balului). A fost o activistă destul de obscură in anii ‘50-’60, dar inaintând aproape nebăgata in seamă (de către românii obișnuiți) până la a deveni numărul doi in partid și stat, adică deja celebrul cabinet 2. Forța ei era insă una foarte temută. Mi-aduc aminte ce spaimă producea in redacții suprapunerea a două evenimente ce-i aduceau in prim-plan pe ea și pe Dăscălescu. Strict administrativ, Constantin Dăscălescu ii era superior, fiind prim-ministru, iar ea, prim viceprim-ministru, așa că ordinea in pagina de ziar trebuia să urmeze ierarhiile. Spre a nu atrage mânia Elenei Ceaușescu, care nu ar fi suportat să fie sub Dăscălescu, se găseau tot felul de suterfugii spre a-i așeza, pe frontul ziarului, pe aceeași poziție. Intervențiile ei erau brutale și dominate de ură. Ca orice analfabetă, credea că se pricepe la cultură: era cea care aproba planurile editoriale, repertoriile teatrale și muzicale, proiectele in cinematografie. Este cunsocută celebra ei indicație “Să nu mai dăm bani (pentru producerea filmelor, n.n.) până când nu le vedem”! Chiar incepuse să creadă in idioții care o cântau ca mamă iubitoare și renumit savant, amestecându-se in domeniul științei și educației.
O stenogramă a discuțiilor purtate la vârf despre imbunătățirea (adica politizarea totală) a activității șoimilor patriei, pionierilor și uteciștilor, publicată de Marin Radu Mocanu in cartea sa “Cenzura a murit, trăiască cenzorii” (Europress, 2008), ne arată o Elena Ceaușescu mai rea, mai proastă și mai inumană chiar decât Nicolae. Se discuta despre organizarea Ministerului Educației: “Tov. Nicolae Ceaușescu: Aveți (acolo, la minister, n.n.) și un institut… Tov. Aneta Spornic: Care se ocupă de cercetări pedagogice și psihologice, cu 80 de oameni, face cercetări, participă la inspecții, la pefecționare. Tov. Elena Ceaușescu: Pe ăsta am vrut să-l desființăm. Cine nu a mai avut loc in altă parte a trecut la acest institut. Tov. A.S.: Institutul are laboratoare de specialitate pe nivele de invățământ. Tov. N.C.: Aceștia indeosebi trebuie să se ocupe de programe, să ajute la elaborarea manualelor. Tov. E.C.: Ei să facă programele? Aștia sunt din ăia care au terminat pedagogia și de la filozofie. Tov. A.S.: Avem și de la matematică, fizică. (…) Tov. E.C.: Mai e și editura! Tov. N.C.: Editura este altceva. Se scot manuale in fiecare an. Tov Nicu Ceaușescu: Are program de tipărituri. Tov. A.S.: Manualele se editează și se reeditează, prin rotație. Tov. E.C.: S-a stabilit prin lege ca timp de 5 ani de zile să nu se tipărească nimic! Nimeni n-are dreptul să inlocuiască ce vrea”. Un șef al statului (chiar barbatu-său), un ministru de resort, un alt ministru al tineretului (fiu-său) incearcă să-i intre in grații și să-i explice cu frumosul (ca unui retardat) lucruri elementare privind funcționarea institutului de cercetări (până la urmă avea să le desființeze aproape pe toate) și necesitatea tipăririi de manuale! Evident ca toate eforturile au fost zadarnice!