Restaurantul lui Iordache Ionescu/ de Emanuel Bădescu

Până în anul 1948, în București a existat un local foarte căutat de mușterii. Se afla chiar în inima orașului, pe strada Covaci la numărul 3. Înaintea lui Vodă Hangerli, latura nordică a străzii se afla dincolo de zidul Curții Domnești și fusese cu o jumătate de veac înainte târg pentru olarii ardeleni.

Parcelată și în parte vandalizată, Curtea Veche va intra în posesia unor investitori, între ei și tatăl lui Dimitrie Pappasoglu, care vor avea de furcă o vreme cu tâlharii aciuiți prin beciurile ei, faimoșii Crai de la Curtea Veche, apoi cu Zavera și, în sfârșit, cu marele foc din 1847. Afacerile nu mergeau mai deloc, părea un loc blestemat. Abia după ocupația turco-austriacă din timpul Războiului Crimeii, “Podul cel Nou”, trasat în anul 1798 între fostul Palat Voievodal și târgul amintit, va căpăta o importanță privilegiată în comerțul de factură europeană apărut în Capitală. Numit din 1852 strada Covaci, pentru că pe ea se deschiseseră o seamă de prăvălii în care se găseau spre vânzare obiecte fabricate din fier și tuci, acest “Pod” va intra în memoria orașului în primul rând datorită restaurantului de care voi vorbi mai departe.

Ce restaurant! Reclamele îi menționează atât data fondării – 1859, – deci în anul dublei alegeri a lui Cuza, cât și firma: “La trei Frunze de viță”. Constantin I. Ionescu, fondatorul localului, a înjghebat o baracă din lemn în care a amenajat un “restaurant” ieftin, “în care intrai aplecându-te, povestește Bacalbașa, dar mâncarea fiind bună, era lume multă”. Deducem că vadul a fost creat de calitatea mâncării, însă, în timp, un aport deosebit l-au avut și vinul produs la podgoria “Dealul Mitrofanilor” a lui Știrbey Vodă, precum și lăutarii, acestor factori adăugându-li-se “lista lui N.T. Orășanu”, care a îmbogățit limba română cu termeni noi, în mare parte prezenți și în vocabularul actual.

Cine a fost Nicolae T. Orășanu? Străbunul lui, stolnicul Giani Orășanu, îl adăpostise pe Teodor Vladimirescu, fiind om de mare încredere al îndrăznețului pandur, iar tatăl său, pitarul Teodor Orășanu, nepot al stolnicului, făcuse parte din Tribunalul Polițienesc sub sceptrul lui Barbu Știrbey. El s-a evidențiat începând cu alegerea lui Cuza în zilele de 22-24 ianuarie 1859, când a făcut jocul lui C.A. Rosetti. De atunci a avut o carieră policromă, de comisar de poliție al Culorii de Roșu, locuind în acel sector, în casa părintească de pe strada Poetului nr.7, concomitent cu o carieră de ziarist antisistem, aflat mereu în duel cu șeful Statului, fie că s-a numit Alexandru Ioan Cuza, fie că s-a numit Carol I. Numai în vremea lui Cuza a fost arestat de cinci ori, devenind un client obișnuit al Închisorii Văcărești! Personal cred că “pamfletistul Orășanu” a fost doar un provocator, iar “petrecărețul Orășanu” un spion al puterii, postul de chestor al celui mai important sector al Capitalei, cel Roșu, nefiind vreodată în pericol, dimpotrivă. Din postura de “om de lume” aflase multe, ca de pildă de complotul pus la cale de amicul Eugeniu Carada la 11 februarie 1866, sau de jalnica mișcare din august 1870, care, conform mărturisirii lui Candiano, nu a fost republicană!, plănuită de același năbădăios amic contra lui Carol I. Dacă, în primul caz, nota lui informativă a fost ignorată de Cuza, fiindcă depășise sorocul celor 7 ani de domnie și nu mai avea motive de luptă, în cel de-al doilea caz, “bilețelul”, argumentat de telegramele căpitanului Candiano-Popescu interceptate la Predeal, a condus la arestarea a 41 de oameni în frunte cu I.C.Brătianu. Mă întreb cum i se adresa directorul de la Văcărești? Cu “Să trăiți, domn comisar”? La fel de curios este faptul că toată lumea vedea în el doar pe adversarul puterii și pe dușmanul ireductibil al ciocoimii, bineînțeles de pe poziția boierului cu sânge albastru și niciodată polițaiul, deși nu făcea parte din vreo structură a poliției secrete, cu toate că el îi ancheta pe cei arestați în perimetrul centrului Capitalei. Chiar nimeni nu cuteza să-l arate cu degetul și să atragă atenția petrecăreților să-și țină gura în prezența lui? Nu pot susține că era inuman ca polițai. În teza de doctorat a comisarului Vasile Daschevici dedicată istoriei poliției române, am dat și peste o notă critică a lui Orășanu înaintată prefectului poliției Capitalei, în care sublinia că: “Arestul umed în care se pun oamenii pentru măsuri contravenționale, lipsit de geamuri și de foc, amenință a se preface în osândă capitală pentru nenorociții ce soarta îi condamnă a sta în arest cele 24 ore îngăduite de lege”. Cam atât despre polițai. Ca prin farmec, sobrul comisar se transforma într-un petrecăreț guraliv, pus mereu pe hârjoană cu miniștrii și suveranul țării, pe care îi “ridiculiza” în revistele sale “Sarsailă”, apoi “Ghimpele”… Nu-i scăpase nici Eminescu, probabil după implicarea în “Societatea Carpații”. Înaintea lui Macedonski, îl luase în derâdere, despărțindu-i numele în “Emin-Secu”! Cel mai des îl întâlnim la restaurantul de pe strada Covaci nr. 3. Nu cunosc motivul, poate că îl interesa vocea poporului. Acolo a inventat “mititeii” (cârnații mici), “patricienii”(cârnații mari), “bateria”(ocaua de borviz), “baioneta”(scobitoarea), iar țuicii i-a spus “o idée”.

Clientul N.T. Orășanu a însemnat pentru acel local o adevărată mană cerească. Comenzile sale meșteșugit spuse, priceperea lui “nea Radu” bucătarul și vioara lui Cristache Ciolac au adus restaurantului o faimă nemaiîntâlnită aiurea. Afacerea a mers atât de bine încât, din 1875, când patron a devenit Iordache Ionescu, și până în 1880, s-a strâns o mare sumă de bani, noul patron permițându-și înălțarea unei clădiri impunătoare, cu saloane și cabinete particulare, mai târziu instalând și posturi telefonice! Vara se putea servi și pe terasa elegantă, cu ornamente clasice, situată deasupra saloanelor, la lumina unor lampioane chinezești după lăsarea întunericului. Fac precizarea că restaurantul era deschis nonstop, ceea ce nu era tocmai confortabil pentru vecini. Posibil ca reclamațiile vor fi fost anulate de Orășanu însuși, în orice caz nici în presă nu a apărut vreo aluzie la această supărare. La Expoziția Internațională de la Paris din 1889, când a fost inaugurat Turnul Eiffel, separat de Pavilionul României a participat cu pavilion propriu și Iordache Ionescu, înregistrând un succes imens. Prin 1890, când a încetat din viață N.T. Orășanu, distrus de durere, ostenit și surmenat, Iordache l-a cooptat la conducere pe vărul său, Eleuterie Ionescu, cel puțin la fel de priceput ca și predecesorii. Iordache moare și el în 1903, însă restaurantul îi supraviețuiește, mai mult, datorită succesului obținut la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900 prin mititeii lui “nea Radu” și prin prestația lui Cristache Ciolac, ajunge să fie cunoscut pe toate meridianele, oaspeți de seamă ai țării insistând să-i treacă pragul, să mănânce mititei udați de o “baterie” de borviz și să asculte “Ciocârlia” în interpretarea lui Ciolac sau, după dispariția acestuia în 1927, a lui Nicu Buică, un vrăjitor al arcușului cu studii înalte și, în anii interbelici, pe naistul Fănică Luca.

Invazia sovietică din 1944 a produs schimbarea sistemului, patronii fiind înlăturați ca asupritori, iar întreprinderile lor naționalizate. În cazul restaurantului de pe strada Covaci, noul regim a însemnat și eliminarea lui din lumea comercială, întreaga stradă fiind dedicată comerțului cu lucruri vechi ori scoase din uz, astfel că, în locul celebrului local, au apărut două magazine ale “Consignației”… După “revoluție”, acest spațiu a fost lăsat la discreția țiganilor, care l-au infestat și distrus cum știu ei mai bine, ajungând tocmai bun de demolat pentru ca te miri ce șmecher cu bani să construiască vreo “mizerie americănească”. Oare nu mai există vreun urmaș în familia Ionescu? Ar fi minunat ca faimosul restaurant să reînvie.