Indiscutabil Mihail Gălățanu este poetul-regizor favorit al Morții; ba și nașul, precum și fotograful ei retoric. Mai mulți 90iști și-au făcut selfies cu Moartea, însă Gălățanu are cu ea deja o relație de fost-amant-și-etern-trubadur-nostalgic. Unele au căzut în ghearele morții, dar Mihail o năucește cu versuri ca niște tentacule, încât mai mult o gâdilă decât să o enerveze. „Despre cum iubesc în timp ce mor” (Editura Charmides) imediat semnalează că o să ne îmbibăm cu poezie din țarcul 90iștilor hiperbolici și lingușitori. Și 80iștii au întins o mână cititorului, însă strângerea lor era totuși distantă și acompaniată de câteva mișcări succesive din degete și coate, la care numai cei din trupa lor știau cum să răspundă. 90iștii nu numai că îți întind mâna, dar nu-ți mai dau drumul, apoi te încolăcesc și îți declamează ba cu zâmbetul pe buze, ba cu lacrimi în ochi, ba cu amândouă deodată.
Poemele lui Gălățanu sunt o despletire a titlurilor senzaționaliste și super-poetice: Dă, Doamne, tu, rugăciunea mai tare; Medaliat cu moarte la categoria grea; Femeia mea mi-i pat și masă, Pe patul e moarte scriu cele mai frumoase poeme; Corpul gardienilor pudici; Moartea, soție cu acte; Sexul după moarte; Am de obicei să mă scol din morți cu pământ cu tot; Sânii tăi sunt de mâncare și chiar Visez, în secret, să fiu menstruația ta.
Deși a reușit să acumuleze o jumătate de secol, Gălățanu manifestă aceeași vervă, înzecită prin repetiții și paralelisme cu rol de refren. Poezia lui, ca întreg, este o simfonie: „Voi muri așa cum respir. Voi muri într-o noapte sau într-o zi. Într-o noapte neagră sau o zi gri. E prea multă disperare în existența mea, prea multă panică de a fi” (Sufletul meu se întristează. 1. Dumnezeu m-a uitat într-o vie părăsită).
Poetul și macroul
Dacă facem o comparație cu expresionismul apocaliptic din ultimele volume ale lui A. E. Baconski, reiese că nouăzecistul face spectacol din angoasele lui, ba chiar se bucură la modul creativ de ele. Baconski înregistra sumbru lipsa de spirit a Occidentului consumist, în timp ce Gălățanu, oarecum aproape de Paul Vinicius, joacă un fel de bâză cu bătrânețea și moartea. Moartea nu este percepută ca o înmuiere și o catastrofă metafizică, ci ca un război pierdut eroic, un soi de big game hunting, ca la Hemingway. Dacă tot vom muri, cel puțin să o facem bărbătește, în flagrantă călărire matinală: „Negreșit c-am să mor într-o zi. Negreșit am s-alunesc de pe-o femeie./Ca sângele războinic, pe trupurile-aheie” (2. Negreșit c-am să mor într-o zi).
Rimele interioare, survenite la cezură, imperfecte sau intens reluate, conferă ritm incantatoriu, chiar psalmic, versurilor demne de furnicăturile unui faun. Totul e pudrat cu umor și ceva nebunie, așa cum îi stă bine unui mistic: „Sînt un mistic care umblă cu spray-ul subțioară și scrie graffiti. Și/încropește mici scrisorele către Dumnezeu” (Tu ești peretele meu îndurător 2. Twisty mind). Acum nici n-o să credem în impecabilitatea acestui misticism declarat, căci mesajul poetic este limpede și bine regizat, cu intensificări și scurte indolențe. Mihail Gălățanu este un seducător, așa cum este și Adrian Suciu, însă mai subtil și cu ținte mai înalte. El se vrea seducător absolut, nu înduioșător de inimi, ci stârnitor și provocator.
E drept că adesea vorbește sau declamează prea mult, ceea ce îl împiedică să sondeze abisurile sugestiei, însă verva lui calcă totul în picioare: „Ești amanetat morții, deci, ai, cu siguranță, un viitor” (Ca-n fiecare zi, mori un pic). Vervă și paradox pe care un alt jurnalist-poet, Florin Iaru, le-a cam pierdut.
Irmose, antifoane – la Muzeu
Oare să ajungă Gălățanu un poet religios? Așa cum a ajuns Marius Ianuș, alt furios celebru? Încă nu, aș zice, dată fiind pofta actoricească și regizorală a nouăzecistului. Dar deloc imposibil, mai ales când citești versuri de genul: „Orice carte de poezie trebuie să fie o chilie în care intri să te rogi,/văruită pe dinăuntru” (Păzește-mă, Doamne, ca pe lumina ochiului). Adâncirea religiozității nu ar face decât să probeze autenticitatea contestației de acum câțiva ani, refuzul oricărui pact cu o lume toxică. Poetul autentic este un călugăr indisciplinat, însă la fel de insistent în anihilarea bunăstării biologice. Iată doi mari confrați în negarea de sine, Ioan Flora și Paul Vinicius: „Acolo, da, sunt mari scriitori, zice el. Hic sunt leones. Hic et nunc./Vinicius, care e stâlpul. Și Flora./Dar tot Vinicius, mai întâi. Că Flora s-a dus. Flora, sărmanul Flora./a trădat și a murit./A trădat muzeul cu altă cîrciumă./S-a înhăitat cu alt birt. Iar crîșmele sunt geloase între ele,/amarnic geloase.//Da’ tot Vinicius e primu’, că e personaj. Primus inter pares./Vinicius,/care e stîlpul/uniunii și muzeului în același timp” (La muzeu literatura fierbe în pîntece tînăr de fată).
Câteodată se alunecă în gesticulații enorme și patetice, care sunt sub posibilitățile poetului: „Se face seară din toate mormintele în care voi fi îngropat/Împreună cu pîntecele tuturor femeilor pe care le-am iubit vreodată” (Se face seară din toate femeile pe care le-am iubit). Vârtejul are punctul de sosire sus, foarte sus. De aceea mă chestionam cu privire la viitoarea călugărire a lui Mihail: „Eu sunt Beatitudinea lumii/Pentru că Dumnezeul meu este Beatitudinea lumii./Iar eu sunt una cu Dumnezeul meu.//Te-ai unit cu Christos?” (M-am unit). Din ironia explozivă se sare în confesiunea pătimașă, într-o poetică a extremelor: „Viu, diferit, profund./Sunt viu, diferit, profund./Respir” (Viu, Diferit, Profund).
Noul Gălățanu
O altă obsesie simbolică este ciclul șarpele Ouroboros, întâlnirea dintre α și ω: „Patul de moarte e plin de scutece. Mototolite. Că doar acolo te naști” (Viață-Zero). Este începutul de filosofare al poetului, care mixează fără probleme erotismul, furia demolatoare și hârjoana cu moartea. Gravitatea întotdeauna sfârșește în ludic, ba chiar în bufonerie. La nivel formal, variația este vizibilă în montarea paralelă a unor cascade versificatorii cu cădere imensă, precum și a versurilor-stropi, versuri-rafală, numai bune de năucit auditoriul la o recitare publică: „Vin din istorie. Din istoria ta. Sînt Corpul Gardienilor Punici./Punitivi. Te penalizez” (Corpul Gardienilor Punici). Era firesc ca poetul să-și adune versurile într-un volum de opere complete și omogene, apărut la Editura Vinea. De acum se poate lăsa în voia prozei, unde deja își arată schimbarea la față. A se vedea romanul Lustruirea armelor.