În fiecare joi seară, Nordul Teheranului se rupe de restul Iranului. Străzile pline de lumină, se umplu de mașini scumpe, din care bubuie la decibeli cumplit de înalți muzica tehno-pop iraniană ori americană, șalurile cad „din greșeală” de pe părul tinerelor, ochelarii de soare de firmă sunt afișați la lumina neaonelor, cafenelele sunt pline, femeile nu se sfiesc să fumeze narghilea, deși oficial le este interzis. Pe munții din jurul capitalei, în păduri, tinerii se refugiază cu muzica dată la maximum din mașini, și câte cineva din grup e sacrificat ca să stea de pază și să dea alarma dacă vin poliția sau basij – milițiile islamice de voluntari. Alții se retrag în vile, încuie ușile, și blindați cu alcool și CD-uri ori DVD-uri de contrabandă și ocazional droguri, își petrec așa tot week-endul. Antenele de satelit sunt interzise prin lege în Iran, dar aproape că nu există familie, fără un receptor. Poliția sau Basij vin, le confiscă sau acceptă mită. Așa au iranienii acces la zeci de canale care emit din Orient sau din diaspora. Iranul dincolo de ușile închise are altă față decât cel oficial. În cea mai mare parte, muzica occidentală, modernă sau clasică, e considerată nocivă pentru morala islamică și este interzisă pe canalele de radio și TV publice, dar, paradoxal, pe strada Hafez din Teheran, e plin de magazine care vând instrumentele muzicale occidentale, ca viorile, saxofoanele ori chitările. Deși preferințele generale ale tinerilor se îndreaptă spre ritmurile dansabile, nu lipsesc trupele rock, metal, rock alternativ ori jazz – Barad, O-Hum, The Technicolor Dream, Kahtmayan.
În acorduri de chitară și bas se aud, în farsi sau engleză, mai ales versuri ale poeților clasici persani. Cu toate acestea, muzica lor nu poate urca pe scene publice, excepții au fost doar în timpul mandatului fostului președinte reformist Khatami. O întreagă industrie trăiește în underground, de la muzicieni până la critici muzicali. În garaje la marginea capitalei, departe de urechile mullahilor și ale milițiilor islamice, numeroase trupe repetă, înregistrează și își transmit muzica pe internet ori la posturile de radio care emit de afară și pot fi recepționate în Iran, ca Radio Farda, echivalentul iranian al Europei Libere. Este un fenomen similar cu cel înregistrat în trecut în blocul comunist, inclusiv în România.
Pirateria aduce pe calculatoare orice film de afară. Pe străzile Teheranului abundă cutiile cu CDuri și DVD-uri piratate, cu „dokhtaran-e ziba” – „fete frumoase” adică filme porno, ori ultimele blockbustere americane. În ce privește producția locală, cinematografia iraniană este de multă vreme legendară. Filmele iraniene premiate la festivaluri străine, deși cele mai multe – interzise în cinematografele republicii islamice, sunt de găsit în cutiile contrabandiștilor, pe stradă, chiar sub ochii poliției. Internetul este alt motor pentru Iranul ascuns. În prezent, republica islamică are, paradoxal, cea mai mare comunitate de bloggeri din lume. În pofida restricțiilor, impuse de autorități, tinerii iranieni reușesc să ocolească zidurile virtuale și să acceseze orice fel de informație. Nici măcar site-urile porno, cele mai vânate de Ministerul Informațiilor, nu rămân blocate.
Este un fenomen valabil în tot spațiul islamic. Internetul deschide toate ușile, muzica modernă acoperă chemările la rugăciune, filmele și serialele bollywood-iene și turcești înlocuiesc emisiunile pioase. Tinerii beau whisky nu arak.
***
(Iranul are cele mai numeroase și mai active asociații de femei din Orientul Mjlociu. Femeile iraniene au un rol mult mai activ în societatea iraniană decât cele din țările arabe. Ele sunt într-o permanentă luptă pentru drepturi egale cu bărbații, sancționată de multe ori de autorități prin lovituri de baston la mittinguri ori amenzi și chiar cu închisoarea.
Feministele iraniene neagă că ar avea drept model feminismul de tip american sau european, tocmai pentru că nu vor să fie acuzate că urmăresc un model occidental. Ele nu cer mai mult decât respectarea drepturilor omului și a constituției iraniene care spune că clar că toti cetățenii sunt egali indiferent de sex. Dar în practică, legea fundamentală nu este aplicată. Vicepreședinta unui partid reformist iranian, Eloheh Kulaei, îmi spunea într-un interviu, că asociațiile de femei, mai ales cele afiliate oficial sau neoficial la unele partide, se luptă în special pentru ca femeile să poată candida la președinție. Teoretic asta e posibil, dar în practică, Consiliul Gardienilor, respinge în mod sistematic orice candiatură a unei femei la președinție. Perioada de glorie pentru drepturile femeilor în Iran, a fost în timpul mandatelor președintelui Mohamed Khatami. Între 1997 și 2005, numeroase femei au fost parlamentari ori au condus ministere. În cabinetul președintelui Ahmadinejad nu a fost niciodată nicio femeie iar numărul de parlamentari femei a scăzut. Asociațiile de femei fac în mod constant demonstrații și marșuri de protest pentru schimbarea unor legi în deschisă contradicțiie cu Carta Drepturilor Omului deși Iranul este membru ONU.
De multe ori ele au apelat la gesturi extreme, pentru republica islamică – și-au dat jos vălurile de pe cap în fața instituțiilor publice. La un miting la care am asistat în Iran, ele strigau „Suntem suficient de bune să vă creștem copii dar nu aveți încredere că putem administra un post public”, asta pentru că, dee exemplu, femeile iraniene pot deveni avocați dar nu și judecători. Prin lege, în republica islamică, se consideră că femeile nu au capacitatea de a judeca imparțial, precum bărbații. În pofida aparențelor, societatea și politica iraniană nu sunt opace la influențe din exterior.
În 2003, când avocata iraniană Shirin Ebadi a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, legea custodiei copiilor a fost radical schimbată. Până atunci, în caz de divorț, copii de sex masculin puteau rămâne doar până la 2 ani cu mama iar fetele până la 7 ani, apoi treceau automat în custodia tatălui. Legea fusese modificată de parlamentul majoritar reformist dar respinsă ca neislamică de Consiliul Gardienilor iar de câțiva ani se afla în mediere la Consiliul Expedienței. „Când m-am întors în Iran cu Premiul Nobel, la aeroport mă aștepta o mulțime uriașă de femei, care cereau schimbarea legii” mi-a povestit Shirin Ebadi într-un interviu la Teheran în 2005. „Totul s-a transformat într-un protest de proporții, mediatizat puternic acasă și în străinătate, iar Consiliul Expedienței de teamă că vor apărea tensiuni și proteste de stradă, a adoptat în timp record legea modificată, iar acum custodia copilor este acordată celui mai potrivit părinte”, mi-a explicat cu satisfacție Shirin Ebadi. În schimb, universitățile sunt pline de femei, mult peste procentul de bărbați, cam 60-70%. Asta a făcut ca autoritățile să planifice măsuri pentru discriminarea „pozitivă” a bărbaților, în domenii „mai masculine”. Educația a adus schimbări profunde la nivel social. „Femeile nu se mai casatoresc așa tinere, doar pe la 25 de ani, după faculatate, iar numărul de divorțuri a crescut” spune Mariam o studentă.)
Fragment din Revolta Orientului, de Carmen Gavrilă, în pregătire la Editura Polirom, Colecția „EGO. Publicistică” Cuvînt înainte: Bogdan Aurescu