Dramaturgia (contemporana) romaneasca si ponderea ei pe scenele nationale – iata un cal de bataie al dezbaterilor critice si lamentatiilor auctoriale prezente, trecute si viitoare. Fireste, niciodata nu vor fi jucate suficiente piese a caror unica insusire este aceea ca nu au nevoie de traducere (desi…). Fireste, intotdeauna se vor gasi (macar) doi-trei autori bantuiti de convingerea ca regizorii si directorii de teatru ii prigonesc personal – si, evident, fara motiv. Fireste, intotdeauna va exista (macar) un critic dispus sa se prefaca a-i crede.
Realitatea este ca, la cat de modesta e oferta dramaturgica actuala, in repertorii figureaza prea destule titluri romanesti. Sunt perfect constienta de gravitatea afirmatiei, stiu ca felurite persoane facand parte din categoriile amintite mai sus vor frisona de indignare citind-o, dar cred ca a venit vremea ca dramaturgul national sa nu mai fie mangaiat pe cap ca un copil netot, incapabil sa tina pasul la scoala cu ceilalti elevi si caruia, ca sa i se crute susceptibilitatea, i se spune: “Hai, taci si na la mama un teatru mai marginas si un regizor mai ieftior, ca sa-ti vezi si tu numele pe afis si drepturile de autor in banca!”. Cred ca a venit vremea ca produselor dramaturgice autohtone sa li se faca, fara complezenta si fara insolenta, un examen serios, dupa care celor socotite valide sa li se permita a concura natural pe piata scenei cu produsele similare de import.
Si mai cred ca a venit vremea sa combatem, macar aici, traficul de influenta, specula si dumping-ul. Sau, cel putin, sa le infuzam transparenta: autorii care vor si pot sa plateasca pentru a fi jucati sa recunoasca deschis acest lucru, iar directorii si regizorii care se lasa cumparati, la fel – numind si suma. Iata o posibila tema pentru o piesa de actualitate, nu?
Este, de altfel, una dintre putinele teme care au scapat, ca sa zic asa, netratate in cea mai recent montata, in Capitala, productie de gen: Poker de Adrian Lustig, premiera absoluta a Teatrului de Comedie. Spun asta pentru ca in lucrarea proaspatului autor – proaspat, anume, ca autor de piese, scriitorul avand la activ cateva romane publicate intre 1982 si 1991 – se inghesuie, practic, toate directiile imaginabile din care poate fi atacata realitatea societatii romanesti de tranzitie: marasmul economic, degringolada politica, pervertirea constiintelor, decaderea moravurilor, absenta perspectivei etc., etc. Desigur, la o asemenea densitate a ideilor nu prea mai ramane loc si pentru un esafodaj dramaturgic care sa le sustina dincolo de nivelul enuntului. Drept care autorul propune o situatie-cadru – trei vechi prieteni se intalnesc pentru rituala partida de poker in absenta finalmente neelucidata a celui de-al patrulea, dar in prezenta amantei unuia (a tuturor) – pe care o “umple” cu dialoguri pe temele enumerate (plus multe altele care – inevitabil – mi-au fugit din minte). E drept, Adrian Lustig are “ureche” si dialogurile lui suna firesc, sunt adeseori hazoase si uneori apoftegmatice, dar impresia de ansamblu este ca asisti/participi la lectura sonora a tuturor ziarelor (de scandal), concomitent si contra cronometru. Nu-i usor. Chiar daca regizorul Alexandru Tocilescu incearca sa contracareze impresia de hiperrealitate prin translarea fatisa a povestii in zona suprarealismului (vezi peretii “moi” ai scenografului Puiu Antemir si machiajul progresiv zoologizant) si chiar daca interpretii – Vladimir Gaitan, Valentin Teodosiu, debutanta Simona Stoicescu, dar mai ales George Mihaita, intr-un adevarat recital de maiestrie actoriceasca – se desfasoara cu neinfranata placere a jocului.
Tot despre joc – si tot de carti: aproape uitatul pinacle – este vorba si intr-o piesa montata de Teatrul “G.A. Petculescu” (zau ca suna mai bine vechea firma – Teatrul de Stat) din Resita si adusa in turneu bucurestean la inceputul verii: Iluzia optica de Dumitru Solomon. Textul, scris la mijlocul anilor ’80, a fost dezvoltat dintr-o schita dramatica purtand chiar titlul Pinacle; nu se numara printre cele mai izbutite ale regretatului dramaturg – o spunea el insusi… Dar, cu toate ca jocul este folosit, si aici, ca revelator al preocuparilor ascunse ale eroilor (doua cupluri semi-imbecilizate, semi-robotizate) si cu toate ca actiunea se invarte, pur pretextual, in jurul unei mici fabule moralizatoare (in care Binele persecutat ar trebui sa iasa invingator), elementele dramatice converg catre o concluzie cu sens: lipsa de sens a existentei noastre – si nu doar “sub comunism”. Astfel, piesa marturiseste, totusi, atractia constanta a autorului catre literatura absurdului – mai mult, catre ceva ce s-ar putea numi sentimentul romanesc al absurdului -, in care piesele lui Dumitru Solomon, daca ar fi fost cunoscute la timp in lume, ar fi ocupat un spatiu deloc comun. Din pacate, nu e tocmai convingerea pe care ti-o transmite spectacolul resitean semnat de Mihai Lungeanu, caci regizorul – si, o data cu el, actorii, dintre care se detaseaza, prin linia mai neta a jocului si prin hazul personal, Camelia Ghinea – pare sa nu fi sesizat natura intima a textului: ce vedem pe scena arata ca o comedioara romantioasa cu “poante”. Adica, a altceva decat este.
Pe scurt, domnilor, asa nu merge. Nu mai merge nimic.