Fiind balcanici, bogați așadar de la natură, suntem predispuși la concesii, deși acestea au tot mai puțin ce căuta în ecuație atunci când vorbim despre performanță în general, inclusiv cea artistică. De aceea, orice demers cultural și artistic generator de performanță apare în lumea noastră mai mult pe seama unor individualități și foarte rar în dreptul unor ansambluri artistice mai mari.
În ultima vreme însă, mentalitățile – de voie, de nevoie – tind să se schimbe, lent ce-i drept și la noi. Astfel, după o serie nemaintâlnită de ani buni, de săli arhipline la stagiunea Orchestrelor și Corurilor Radio, un alt eveniment s-a anunțat publicului prin intermediul unei campanii intense și convingătoare, cu un mesaj distinct, provocator și afișat nu pe toate gardurile murdărind și mai mult orașul, ci în locurile special amenajate, de unde publicul potențial le putea admira la adevărata lor valoare.
Din nou, Opera Națională București a dorit să-și afirme vocația de instituție creatoare de evenimente culturale de anvergură, care chiar dacă își propun o largă adresabilitate, nu fac rabat de la calitate, ba chiar din contră, își propun o procedură de producție artistică menită să aducă opera bucureșteană în poziția de instituție de cultură de rang european. Sub aceste premize a apărut astfel prima producție de operă acreditată de noua echipă managerială a Operei Naționale din București, cu o provocare care a plasat capodopera verdiană Rigoletto într-o atmosferă „marca Chicago 1920”, în care avatarurile prohibiției au netezit drumul spre o funestă celebritate marilor gangsteri precum cea a legendarului Al Capone, readus de regizorul Stephen Barlow în hainele Ducelui de Mantova.
Dar să o luăm cu începutul, care în cazul noului Rigoletto a însemnat – după preliminariile concepției regizorale – perioada de casting internațional și orchestrarea unei campanii de promovare a ideii noului spectacol, care nu știm cum, dar au întors parțial fața de la compromisul „de criză” care umbrește viața culturală a întregii țări. Lista de invitați, respectiv scenografia: Yannis Thavoris, lighting design: Warren Letton și coregrafia: Victoria Newlyn au completat alături de dirijorul Cristian Sandu și de maestrul de cor Stelian Olaru echipa de realizatori a unui spectacol care constituie – fără nici o indoială – un prag profesional și mai înalt, atins nu doar de o sumă de individualități (protagoniștii fiind în cea mai mare parte soliști invitați) ci de toate echipele profesionale ale Operei Naționale București, de la cele artistice, din care orchestra și corul merită din nou toate aplauzele, la cele tehnico-artistice, care au putut să recreeze o viziune scenografică și de iluminare coerentă, inteligibilă, dinamică, modernă și în consensul viziunii regizorale.
După vizionarea spotului video, a video-reportajului de presă, a fotografiilor, a programului de spectacol și a celui de sală, așteptările erau așa cum trebuie să fie, la mare înălțime. În foaier – eu am fost la cea de-a cincea reprezentație – senzația de public nou, genul celor care își fac fotografii cu „acest loc minunat, dar până acum nevizitat” dovedește din nou că impactul rețelelor de socializare reprezintă o posibilă cheie a succesului artelor spectacolului în viitor.
Cei mai avizați, mai mult sau mai puțin critici, aveau – cum e și firesc – un alt tip de așteptare, dat de faptul că orice schimbare de paradigmă, mai ales în cazul unei montări originale cum este cazul actualului Rigoletto, reprezintă un dans pe sârmă, privit dintotdeauna chiar dinaintea primului gong ca un incitant act de curaj de către unii, sau ca pe încă un pumn de praf în ochii unui public tot mai ignorant, act de crasă incompetență managerial-artistică de către alții.
Personal, cred că fără acte de curaj, în general, am fi rămas încremeniți în veșnicul somn al rațiunii, cel fără de vise și de povești, de aceea m-am bucurat să aud că încă de la primele acorduri orchestrei „îi e tot mai bine”, că primul tablou îmi dă o senzație reconfortantă de deja-vù – Unora le place jazz-ul – și că muzica lui Verdi și personajele libretului lui Piave care au văzut lumina rampei sub bolta aurită a Teatrului La Fenice în 1851 pot căpăta o viață nouă în 2014, undeva pe malurile Dâmboviței, tot într-o atmosferă de „care pe care”, dar cu pistoalele mai la vedere, așa cum stătea bine „ducilor” din America începutului de secol XX.
Dacă pariul pus de Rigoletto este acela de a ține publicul cu sufletul la gură și de a-l fermeca cu aceleași povești, dar mereu spuse altfel, atunci vorbim despre un pariu câștigat în favoarea unui public nou, pentru care poate că summum-ul în materie de spectacol erau filmele 3D văzute la mall și care acum au plecat tot mai convinși că asta nu e totul.
Spectacolul nu este nicidecum perfect. Chiar dacă din punct de vedere „procedural” a fost conceput după o rețetă care aduce cu producțiile marilor teatre de operă, actualul Rigoletto reprezintă vremurile și locul în care a fost montat, în care atenția noastră, a tuturor, e tot mai mult acaparată de paza flancurilor și mai ales a spatelui. Din acest punct de vedere, plasarea acțiunii în mediul celui mai iute de pistol al anilor ’20 din „îndepărtata Americă”, este mai mult decât potrivită.
Acest spectacol impresionează plăcut, prin modul în care este creat câmpul de acțiune al personajelor, prin asumarea corectă, dar nu mai mult, a scenotehnicii, prin evidențierea dramei Gildei, sau prin anumite scene aport de creație regizorală precum cea a „exemplificării” răpirii Gildei sau scena finală. Tot așa, după gust – ca la operă nu? – pot exista senzații de neîmplinire față de condiția lui Rigoletto însuși, alminteri cu o prestație vocală excelentă din partea lui Martin Fülöp, a cărui cocoașă a fost tratată doar ca un simplu accesoriu de costumație total ignorat în jocul și ținuta scenică, deși ar fi putut fi un prilej de savuroasă compoziție, menită să accentueze caracterul contorsionat și complexat al personajului, sau a modului în care Al Capone – Ducele, răspunde sau nu la testul credibilității vizavi de propria frumusețe care, conform libretului (supratitrat în română, așadar perfect inteligibil) i-a salvat viața.
Peste toate acestea însă, Rigoletto, noul spectacol al Operei Naționale București IMPRESIONEAZĂ și mai mult decât atât INCITĂ!
Nici că se poate propagandă mai bună vizavi de dorința spectacolului de operă de a deveni parte din viața culturală a tot mai mulți bucureșteni. Marele câștig al acestei producții este, cred, în plan imediat „Uite că se poate !”. Alături, se simte deja în aer un „Is yet to come…”, o urmare care va face tot mai puține concesii lui „lasă că se poate și așa”.