Rilke-Tvetaieva-Pasternak

Roman epistolar

1926

Printr-o intamplare fericita, Rainer Maria Rilke, indragind de timpuriu Rusia si limba rusa, a fost contactat epistolar de catre pictorul si graficianul Leonid Osipovici Pasternak, pe care-l cunoscuse si cu care se imprietenise cu un sfert de veac in urma. Expeditorul scrisorii traia – de cand emigrase din Rusia – in Germania; adresantul ei se retrasese, de dragul creatiei netulburate, in Elvetia. O alta intamplare a facut ca Pasternak-tatal, aducand vorba despre fiul sau, Boris Leonidovici, ramas la Moscova, sa-i sugereze lui Rilke sa ia contact cu Marina Ivanovna Tvetaieva, ajunsa imigranta in Franta, care, cu voia lui, sa-i poata mijloci o legatura epistolara cu inflacaratul sau tanar admirator moscovit. Si astfel, iata, s-a innodat ideala legatura “triunghiulara” din departari, numai prin scrisori, intre Rilke, Boris Pasternak si Tvetaieva, intre marele scriitor de limba germana si doi scriitori de limba rusa, ultimii doi cunoscandu-se si venerandu-se de multa vreme. Numai cateva luni de “intimitati poetice”, din primavara pana-n toamna, pana la moartea lui Rilke, la finele aceluiasi an, dar cat de explozive luni in trairi, pasiuni, deceptii, intr-o autentica poveste de iubire in trei, cu maestrul adorat si adoratorii sai, acestia din urma mai adorandu-se si reciproc. (Ion Ianosi)

Rilke, Tvetaieva si Pasternak sunt si autorii uneia dintre cele mai frumoase “povesti de iubire” din istoria literaturilor lumii. Bolnav, Rilke moare la sfarsitul anului in care ii scrie Marinei si lui Boris. Marina (aidoma lui Esenin, aidoma lui Maiakovski) – doua decenii si jumatate mai tarziu – se sinucide. Iar autorul volumului Sora mea, viata va trai intr-o singuratate si o izolare atroce…

Rainer Maria Rilke – Marinei Tvetaieva

Val-Mont, par Glion-sur-Territet (Vaud)

Suisse,

17 may 1926

– “Marina, spasibo za mir!”…1

Ca fiica ta ti-a putut spune asta, Marina, si inca in aceste vremuri grele! (Cine, in zilele copilariei mele, ce copil – in Austria, cel putin, in Boemia – si-ar fi gasit elanul aprobarii launtrice pentru a vorbi in felul acesta?)… Fiica mea2 ar fi putut sa mi-o spuna, daca pentru ea cuvantul si rostirea lui ar fi fost mai importante; dar singura vreme cand am fost intr-adevar in preajma ei s-a situat, in general,anainte de orice vorbire, cam de la nasterea ei pana dincolo de prima ei aniversare: dupa care a inceput sa se descompuna ceea ce, intrucatva impotriva vointei mele, se configurase in privinta unui camin, a unei familii, a unei intemeieri. Si casatoria, desi sub raport legal niciodata anulata, m-a readus la starea mea fireasca, de singuratate (dupa abia doi ani); a inceput Parisul: se intampla in 1902.

Acum, fiica mea este de mult maritata si se afla undeva la o mosie din Saxonia, pe care eu nu o cunosc; iar nepoata mea, Christine3, pe care mi-o reprezint tot numai din cateva mici fotografii instantanee, si-a sarbatorit in noiembrie aniversarea de doi ani si a pasit vartos in cel de al treilea an al ei…

Dar toate astea tin de un alt domeniu decat de cel pe care se afla Muzot, unde, din 1921 (cand imprejurari dintre cele mai minunate, ba nu, insasi o minune mi-a ingaduit sa-l descopar si sa-l pastrez), traiesc mereu singur (exceptand vizitele prietenilor, care sunt insa rare), atat de singur cum am trait intotdeauna, ba inca in si mai mare masura: intr-o angoasanta progresie a ceea ce se cheama solitudine, intr-o singuratate impinsa pana la ultima limita (caci, inainte, singuratatea la Paris, la Roma sau in Venetia – unde am trait multa vreme fara sa fiu singur -, in Spania, in Tunis, in Alger, in Egipt… in patrunzatoarea Provence… mai insemna inca sa fii copartas, sa fii implicat, sa fii amestecat); Muzot, in schimb, mai poruncitor decat orice altceva, mi-a permis numai saltul direct in gol, Inaltarea la ceruri a intregului Pamant in mine… Scumpa mea, ce sa-ti mai spun eu, din moment ce tii in mana Elegiile, in mainile tale, langa inima ta, care bate complice alaturi de ele…

Aceste poezii au fost incepute (1912) intr-o nu mai mica singuratate, la tarmul Adriaticii, in vechiul castel (distrus in razboi) Duino (langa Triest), apoi, mai tarziu, in Spania si la Paris, s-au regasit intre ele versuri fragmentate, si totul s-ar fi cristalizat in 1914 la Paris, daca atunci nu ar fi intervenit marea ruptura a lumii, care sa ma incremeneasca si sa ma paralizeze. Ani intregi.

Nu stiam nici eu ce mai puteam salva din aceasta indelungata iarna a fiintei, atunci cand, in sfarsit (1919), m-am putut refugia in Elvetia, ca pe un taram unde firescul si candoarea mai erau inca datatoare de masura…; am aflat raspunsul abia in 1921, la Muzot, in primul meu an de acolo, acasa, in singuratate, cand natura sufletului meu, tinut in frau de imprejurari, s-a oferit unei cresteri inca nemaiantalnite in cateva saptamani – anotimpul implinirii depline a lui Orfeu (fiecare parte in cate trei zile!), apoi a Elegiilor, cu violenta, aproape nimicindu-ma prin pasiunea lor exploziva, si totusi cu atata gingasie si maleabilitate, incat (inchipuieste-ti!) nici un vers din cele anterior nascute sa nu se fi inserat la locul lui, constituind o treapta fireasca, o voce intre voci. Totul s-a vindecat: cele anterioare, cu cezurile lor cumva invechite, s-au legat atat de intim de cele arzatoare, incat s-au reaprins si ele in temeiul vecinatatii si al nemarginitei lor inrudiri, in asa fel incat nici o cicatrice n-a mai ramas vizibila. Bucurie si triumf fara seaman, Marina! Si tocmai pentru asta fusese nevoie de acea ucigatoare peste de masura singuratate.

Dupa aceea insa a depins de faptul ca, dincolo de ceea ce realizasem si biruisem eu, am incercat sa mentin conditiile imposibile ale unei izolari accentuate (nu din incapatanare sau pentru ca, in felul acesta, sa mai obtin din partea harului ceva in plus, ci pentru ca acordul de a lasa sa-mi intre in casa un “altul” insemna ca viata laolalta cu el si pentru el sa atraga dupa sine imediat sau indata in urma imediatului conflicte si insarcinari de care n-aveam cum sa nu ma tem, intr-o perioada in care implinisem mai mult decat totul, pentru a-mi putea permite apoi sa trec, pur si simplu, la alta activitate); sau a depins de faptul (intrucat munca insasi, marea noastra munca acaparatoare, nu se razbuna; chiar si atunci cand ne smulge din noi insine, ea nu lasa in urma niste osteniti, niste epuizati, ci lasa niste fiinte coplesite de rasplata), asadar, a mai depins, poate, de faptul ca, suportand in mod mecanic, o vreme prea indelungata, conditiile deosebite ale unei claustrari, in cadrul eroic al unei vai, sub cerul cu un soare aproape manios al unui tinut viticol, propria mea singuratate s-a intors, pentru prima oara in viata, cu perfidie impotriva-mi, in mod fizic, ca un ghimpe, transformand acea stare de-a-fi-cu-mine-insumi in ceva suspect si primejdios si facandu-ma din ce in ce mai anxios din cauza dereglarilor corporale, care acum aveau un ecou mai puternic, acoperind anume ceea ce fusese pentru mine, pana acum, linistea mea originara.

De aici, si stabilirea mea la Val-Mont, acum pentru a treia oara (dupa doua sejururi mai scurte, in 1924 si 1925), de aici indelungatul meu popas la Paris (din ianuarie pana la jumatatea lui august 1925), unde toate manifestarile si schimbarile pareau a fi contraponderea si contracursul vietii oferite de la Muzot; de aici, nehotararea mea de a ma mai retrage in turnul meu blindat, laolalta cu toate pericolele acelea salasluind in mine si crescand in mine…

Ce cred medicii? O imbolnavire a nervului denumit Grand Sympathique4, a acelui mare si frumos trunchi nervos care poarta daca nu roadele, atunci macar cea mai uluitoare inflorescenta a fiintei noastre… Anumite disfunctionalitati mai degraba subiective decat de natura organica propriu-zis obiectiva, verificabile (cel putin pentru moment), anumite vatamari ale acelui auto-non-simtamant-corporal, de unde provine spontan concordanta (din noi) cu implicarea noastra materiala; anumite disonante ale trupului, care ma fac cu atat mai neajutorat cu cat, de la o anumita cotitura din existenta mea (pe la 1899-1900, corespunzatoare sejurului meu in Rusia), ma obisnuisem sa traiesc fara medic, intr-o deplina intelegere cu ele, in asa fel incat deseori mi-as fi putut lua trupul drept copilul sufletului meu: usor si eficient precum era el si apt a fi luat cu sine pana intr-ale sufletului, deseori nebagat in seama, inzestrat cu pondere numai din curtoazie si vizibil numai pentru a nu speria invizibilul! Intr-atat de intim al meu, un prieten realmente purtatorul meu, detinatorul inimii mele; capabil de toate bucuriile mele, nediminuand-o pe nici una, ba chiar facandu-mi-le si mai ale mele; daruindu-mi-le exact la intersectia simturilor. In calitate de creatura a mea, gata sa ma slujeasca; depasindu-ma cu toata siguranta si splendoarea provenientei sale, ca preexistandu-mi. Genial, format de-a lungul veacurilor, fantastic in nevinovatia voioasa a NON-EU-lui, duios in placerea lui de a-i ramane fidel EU-lui, in toate transformarile si fluctuatiile sale. Naiv si intelept.

Pentru cate nu-i sunt eu recunoscator! Lui, care, in temeiul esentialitatii sale, mi-a fortificat capacitatea de a ma lasa desfatat de un fruct, de vant, de mersul prin iarba. Lui, prin intermediul caruia m-am inrudit cu impenetrabilitatea in care nu pot patrunde si cu torentul ce izvoraste din mine. Si care, in plus, prin propria lui greutate, m-a facut sa cunosc stelele… Asadar: un necaz, aceasta sfada cu el, si inca prea recent pentru a fi conciliant. Iar medicul nu poate sa inteleaga ce anume din aceste neajunsuri, care de fapt sunt suportabile cu toate ca isi au agenturi in toate partile trupului meu, este atat de esential si ma descumpaneste in asemenea masura…

Toate astea despre mine iarta-mi-le, draga Marina. Si mai iarta si contrariul, in cazul in care as deveni dintr-o data necomunicativ, fapt care nu ar trebui sa te retina in a-mi mai scrie mie ori de cate ori ti-ar veni cheful sa “zbori”. Germana ta nu, nu e poticnita, ci doar denota uneori dificultati, semanand cu pasii cuiva care, coborand o scara de piatra cu trepte inegal de inalte, nu poate sa calculeze cand sa-si sprijine piciorul: acum imediat, sau mai incolo, mai jos decat socotise. Cata forta ai tu, poeteso, in a-ti ajunge scopul, chiar si in limba aceasta, in a fi exacta, in a fi TU insati. Pasul tau ce rasuna pe trepte, sonoritatea ta, Tu. Felul tau usor de a fi, greutatea ta stapanita, generoasa…

Dar stii tu oare ca m-am supraevaluat? Si m-am putut supraaprecia, intrucat, acum zece ani, il citeam, aproape fara dictionar, pe Goncearov5 in ruseste, si inca mai citesc scrisori rusesti relativ usor si le pun uneori in acea lumina in care toate limbile apar ca fiind o singura limba (iar limba ta, limba rusa, este oricum aproape de a fi toate celelalte!).

Cu toate astea, cartile tale, desi tu ma ghidezi prin pasajele complicate, sunt pentru mine dificile – de prea multa vreme n-am mai citit in mod consecvent ruseste, mereu doar cate ceva razlet, ca, de pilda, la Paris, unele versuri ale lui Boris, intr-o antologie. O, Marina, de-as putea eu sa te citesc pe tine asa cum ma citesti tu pe mine! Cu toate acestea, cele doua carticele ma insotesc de la masa la pat si le prefer multora dintre cele simplu de citit.

Nu vanitatea ma retine sa-ti trimit o fotografie de pasaport de-a mea, ci, cu adevarat, constiinta arbitrariului acestui gen de poze la minut. Am pus-o insa langa fotografia ta: obisnuieste-te cu asta, deocamdata in poza, da?

Rainer

Curand va trebui sa ma duc pentru o zi la Muzot; de acolo imi voi aduce pentru tine cateva mici fotografii relativ bune, de acum doi ani. Evit sa fiu fotografiat sau pictat.

Sumov6 nu mi-a facut poza.

– Trimite-mi curand o alta, de a ta!

IV

Dupa hotararea lui Pasternak de a amana cu un an calatoria proiectata, starea lui entuziasta de suflet cedeaza deprimarii. Sentimentul apasator este accentuat de lipsa oricaror stiri din partea Tvetaievei – nici despre Rilke, si nici despre primirea scrisorii sale de catre acesta.

Mult-asteptatul raspuns al lui Rilke ajunge la Pasternak abia pe 18 mai.

Treizeci de ani mai tarziu, in mai 1956, Pasternak ii va scrie lui Z.F. Ruoff: “Primirea acestui ravas a fost una dintre putinele bulversari ale vietii mele, nici nu puteam visa macar la ceva asemanator”.

Plicul expediat de Tvetaieva din Saint Gilles continea doua file albastre. Pe una dintre ele, Marina transcria, in nemteste, doua fraze din scrisoarea lui Rilke adresata ei dar privitoare la Pasternak. A doua era chiar scrisoarea de la Rilke, atat de fierbinte dorita de Boris.

Acesta avea sa pastreze toata viata amandoua filele. Le lua cu sine si in calatorii mai lungi. La moartea lui, survenita pe 30 mai 1960, apropiatii i le-au extras dintr-un portofel de piele aflat in buzunarul vestonului sau, intr-un plic pe care scria: “Samoie dorogoie” (Lucrul cel mai drag).

Rainer Maria Rilke – lui Boris Pasternak

Val-Mont par Glion (Vaud)

(3 mai 1926)

Dragul meu Boris Pasternak,

Dorinta V-a fost indeplinita in acelasi ceas in care scrisoarea Dumneavoastra m-a invaluit ca o batere de aripi: Elegiile si Sonetele catre Orfeu se afla acum in mainile poetei! Aceleasi carti urmeaza sa ajunga, in alte exemplare, si la Dumneavoastra.

Cum sa Va multumesc ca m-ati lasat sa vad si sa simt ceea ce launtric ati inmultit in chip atat de minunat? Faptul ca mi-ati acordat o parte atat de mare din tihna Dumneavoastra este o recunoastere a inimii Dumneavoastra generoase.

Coboare-se toate binecuvantarile asupra fiintei Voastre.

Va imbratisez.

Al Dumneavoastra Rainer Maria Rilke

In zilele primirii scrisorii lui Rilke, Pasternak a scris – la cererea ziarului Izvestia – o poezie despre greva generala londoneza din 3-4 mai. I-a trimis-o Tvetaievei, deoarece, in subtext, pulsau vizita ei recenta la Londra si gandurile lui despre aceasta. Versurile n-au fost acceptate si publicate de catre nimeni. Din cauza dificultatilor banesti, legate de calatoria sotiei si a fiului sau in Germania, Boris s-a cufundat intr-o munca neintrerupta la poemul Locotenentul Schmidt.

Scrisoarea Tvetaievei, primita de el la inceputul lunii mai, continea si rugamintea ca el sa se ocupe de soarta poetei Sofia Parnok, de care Marina fusese legata in 1914-1915. Randurilor sale ea le-a atasat si cateva versuri din ciclul Podruga/Prietena (1915), care au actionat asupra lui Boris ca un soc electric.

Boris Pasternak – Marinei Tvetaieva

(Moscova), 19.V.(19)26

Inaintea acesteia, au mai fost trei scrisori neexpediate. Este ca o boala. Ea trebuie reprimata.

Ieri a sosit reproducerea cuvintelor lui de catre tine: absenta ta, tacerea perceptibila a mainii tale. Nu credeam ca un scris de mana indragit poate starni, prin tacere, o asemenea muzica funebra. Nu-mi amintesc sa fi avut in toata viata o tristete asemanatoare celei de ieri. Vedeam totul in negru. Aseiev7 este bolnav de anghina, a patra zi, 40 de grade. Ma tem, ma tem sa pronunt de ce ma tem. Si totul e cam la fel.

Asa nu pot, nu vreau si nu iti voi scrie. Tin grozav la timpul devenit infuzia ta vie, care nu face decat sa-mi sporeasca setea. Tin la an, la viata si ma tem sa ma enervez, ma tem sa ma joc cu acest bun neomenesc.

Din aceeasi cauza nu-ti spun parerea mea in privinta scrisorii despre Parnok. N-am ce sa-i fac, intrucat n-am mancat niciodata cu ea din aceeasi oala, din acelasi blid, in plus, scrisoarea m-a prins fiind cu ea intr-o noua cearta; in ajun plecasem de la “Uzel”8 in parte din cauza ei. Sa scrie despre Marina la douazeci de ani, in cadrul acesta si cu datele pe care mi le-ai turnat pe cap, ar fi in stare numai un Sf. Sebastian. Ma tem sa privesc, chiar si cu coada ochiului, borcanul acesta umplut cu durere, gelozie, urlete si suferinta pentru tine, sa-l ating cu marginea unui umar pe jumatate dezgolit, chiar daca in veacul trecut. Am nimerit aici complet nevinovat.

Scrisoarea am primit-o pe scara, pregatindu-ma sa ma duc la Izvestia, unde n-am mai fost de patru ani. Le duceam o poezie, scrisa pentru mine, mult prea in graba, despre o greva din Anglia, convins fiind ca nu o vor accepta. Am citit scrisoarea si versurile in tramvai (daca acesta e borcanul – atunci anodul si catodul si toata muzica si tot iadul si tot secretul se afla in ele: Ce-ti trebuie tie, de ce ai tu nevoie de sufletul meu de copil spartan9. Si in halul acesta, am intrat in redactie zburand, cu ale tale si pentru tine, desi aveam destule si de-ale mele. Nu mai stiau cum sa scape de mine. Singurul lucru asemanator unui gand omenesc pe care l-au spus a fost: un poet in redactie, ca un elefant intr-un magazin de portelanuri. De altfel, in ziua aia, am trancanit acolo cam multe si s-ar putea ca angoasele mele generale sa aiba legatura si cu acea seara. Intre multe altele, am spus ca, incepand sa joace pe cersetorii, au si devenit cu totii cersetori, din aceia care nu exista, care ar fi doar expusi in menajerii, daca, vreodata, natura etc. etc.

Consideratii de ordin material ma obliga sa recunosc tot ceea ce am scris deja despre Schmidt, “partea intai”, sa ma conving sa scriu partea a doua si s-o predau revistei. Nu voi abandona lucrul la ea. O sa fie. Dar, dupa ce termin cu toate, as fi vrut sa-ti scriu tie dedicatia, si sa o scriu bine. Iar de plasat, ea trebuie plasata la inceput. Aseara, inaintea predarii, am scris-o cum am putut.

DEDICATIE10

Maini si picioare-ntrezarite, si mai pe urma

Ager prin vremi se-aude indemn de vanatoare!

Rasune cornul!

Iar de nu, ma las de vanatoare si ma cufund in somn de ramuri.

Nimicita-i de corn umeda splendoare

A anilor, firesti precum e si frunzisul.

Totul e liniste si orice buturuga-i ca Saturn:

Varste rotind, lasand in urma urme circulare.

Eh, de-ar pluti in bezna vremilor prin vers

Toate comorile, in scorburi si in guri-de-om!

Aici, in schimb, din vale-n vale e strigat de haitas.

Inca un vaier, firesc precum cel al frunzelor pe ramuri.

Eh, secole, de ce n-am chef de haituit?

Vezi de-mi raspunde cu frunze, busteni, cu ramurile-n somn

Apoi cu vantul si cu iarba raspunde-mi mie, raspunde-i ei.

Aici – e o notiune (spirit fugitiv): este cea a eroului, a fatalitatii istoriei, a trecerii din natura, a faptului ca ma dedic tie. Principalul, dupa cum o sa constati, este acrostihul cu numele tau, de la care am si pornit: in stanga e coloana cu literele tale, la dreapta – foaia alba de hartie si o rapida trecere in revista a sentimentelor. L-am scris intr-o stranie stare de spirit, care, de altfel, s-a reflectat in parte intr-o forma substantial mai proasta, adica de-a dreptul proasta, in versurile despre Anglia, pentru ziar. Intrucat ele se termina, ca si dedicatia, cu acelasi cuvant de forma inelara, cu un cuvant ingust si antrenant, iata-le:

Intamplari pe Tamisa: un horn

Prin care ies, ca-ntr-un vartej, revendicari.

O, viitorule!

O, spirite ce te lovesti de buze

Ramai distant, agita-te tu singur, nu-i agita pe altii!

Rasuflatoare urlatoare! Tiraj intre tiraje

Faci cocolos foaia de ziar,

O-nghiti si o induri si-o scuipi

Pe strada, la voia intamplarii.

Duminica-i azi si tiparu-i in pauza

Si n-am cum copia diversii ditirambi.

Koltov ar fi stiut sa te inghesuie in chestionare,

Da-i zi de sarbatoare la Ogoniok, nu e vanzare.

Si iata, valuri inspumate. Nu e din vina mea

Ca suntem azi noi singuri, tu cu mine.

Asfalturi lucitoare si zgomot de copite si norii care fug

In puhoi de capestre si-al cailor puhoi,

Alearga veacul, o foca gafaind.

Departe scanteiaza un tel si zile dupa zile se culca pe trotuare.

Pe rafturi, sus, infrigurate maini nerabdatoare

Trag zilele la sorti, cine sa inceapa jocul.

Un chip al veacului, asta esti tu, Si un parau zglobiu

Cerc dupa cerc, inele ce-si iau zborul.

Intamplari pe Tamisa; esti monograma

Din scoarta muntilor indragostiti, o cratima-nghetata.

Tu faci zilele teanc, istoria, si-n sirul zilelor

Ma vad cu ziua-n-care ma voi vedea cu ea.

Desi astazi m-am mai linistit intrucatva si mi-amintesc, si stiu din nou de ce am mai ramas un an, si, ca atare, pentru ce; totusi, pana la primirea scrisorii de la tine, nu ma simteam in stare sa ma ating de tema Rilke (si nici nu ma gandesc la el, iar sa-i scriu, cu atat mai putin). Este vorba de acea scrisoare visata de mine si din care nu merit nici o sutime. El mi-a raspuns imediat. Dar cand ti-am cerut, iti amintesti, un sprijin real din afara, in vederea luarii unei hotarari, personal mi-am ales ca orientare tocmai aceasta scrisoare, mai exact data sosirii ei.

Nu puneam la socoteala faptul ca ea avea sa parcurga nu doua, ci mai mult de patru calatorii (a fost dusa, printr-o ocazie, parintilor in Germania, de acolo i-a fost trimisa lui, probabil nu in mod direct, de la el – pe strada Rouvet11, apoi la tarmul oceanului si de-abia pe urma mie, de la tine). Imi pusesem in gand ca, daca raspunsul lui va fi pus in scrisoarea cu hotararea ta, voi asculta numai de nerabdarea mea, nu de tine si nici de vreun “alt” glas al meu. Si e intr-adevar bine ca, atunci, te-ai despartit tu de ea. Dar ca te-ai despartit de ea a doua oara, ca, impreuna cu ea, ai sosit nu tu, ci doar scrisul mainii tale, m-a zdruncinat si m-a incurcat. Linisteste-ma cat mai repede, Marina, nadejdea mea. Nu acorda nici o atentie versurilor proaste din scrisori. Pe “Schmidt” il vei vedea cand va fi intreg. Daca dedicatia nu e buna, grabeste-te s-o opresti.

Rugamintea ta privitoare la Nad(ejda) Al(eksandrovna)12 inca n-am indeplinit-o. Trebuie sa ma ierti. Am facut-o tot din autoaparare. Ma tem de preaplinul tau in treburile si in zilele mele. Cu indeplinirea rugamintii voi mai intarzia.

* Traducerea din germana si rusa de Janina Ianosi. Adaptarea comentariilor si note de Ion Ianosi. Volumul se afla in pregatire la Editura Fundatiei Culturale Ideea Europeana.

1 “Marina, iti multumesc pentru pace!”…, in rusa in original. E primul vers al unui poem de Tvetaieva, din 1918 (“Marina-ti multumesc pentru pace/ Cuvinte stranii ale fiicei mele/ – Si iata s-a despicat vazduhul/ Peste crestetul balai al femeii”) Publicat in Psyche, Berlin 1923. Tvetaieva ii trimisese un exemplar lui Rilke.

2 Fiica lui Rilke, Ruth (1901-1972), sotia lui Carl Sieber, apoi a lui Fritzsche

3 Christine Sieber-Rilke (1923-1947)

4 Marele Simpatic, in franceza in original.

5 Ivan Aleksandrovici Goncearov (1812-1891), scriiitor rus, autorul romanului Oblomov

6 In ruseste in original

7 Nikolai Nikolaievici Aseiev (1889-1963), cunoscut poet rus, prieten cu Maiakovski si cu Pasternak.

8 “Uzel” / “Nodul”, editura cooperatista care publicase, in 1926, volumul Versuri alese de Pasternak.

9 Poezia primita de la Tvetaieva se incheia cu “De ce, de ce ai tu nevoie / De-al meu suflet de copil spartan?”

10 Acest acrostih a precedat publicarea poemului Locotenentul Schmidt in revista Novai mir/Lumea noua (1926, nr. 8-9). V.P. Polonski, redactorul-sef al revistei, ii reprosase probabil lui Pasternak, intr-o scrisoare care nu s-a pastrat, aceasta poezie. Se deduce lucrul acesta dintr-o scrisoare de raspuns, scrisa in 2 noiembrie 1926, in care Pasternak sublinia: “…V-am privit totdeauna in ochi la fel de drept si cu aceeasi simpatie si neconditionata stima precum, in mod serios, in toate privintele, si in mod neintamplator, merita sa fie si dedicatia mea Tvetaievei”. In forma definitiva a cartii Anul o mie noua sute cinci (1927), dedicatia pentru Tvetaieva a fost inlaturata, iar poemul insusi a fost prelucrat in spiritul observatiilor facute de ea.

11 Adresa familiei Cernov, unde locuia Tvetaieva.

12 Nadejda Aleksandrovna Nolle-Kogan (1888-1966), traducatoare, sotia lui P.S. Kogan, cunoscut critic si istoric al literaturii. N.A. Kogan era in relatii stranse cu Marina Tvetaieva si se vedea des cu ea la Paris.