De curând s-a aflat la București Robert Ross, din Statele Unite, fiul diplomatului Donald Dunham (1908-2000), reprezentantul cultural și de presă al țării sale la Legația americană din România în perioada 1947-1950.
Donald Dunham, licențiat al Universității Yale, și-a obținut în acei ani la București doctoratul, magna cum laude, cu George Oprescu, având disertația: Romanian Profile: A Study of National Character as Reflected in the Visual Arts/ Profil românesc: Studiu asupra caracterului național reflectat în artele vizuale. Martor al instaurării dramatice a comunismului, al marilor procese politice, al arestărilor inclusiv din rândul angajaților Legației sale (printre care Nora Samuelli și artistul grafician Petre Grant), Dunham publică în 1950 un roman document – cu numele real al celor în cauză, de la Regele Mihai la Iuliu Maniu, Ana Pauker, Petru Groza etc. (Die Schatten werden laenger / Umbrele sunt tot mai lungi, Elveția, apărut 12 ani mai târziu în SUA, sub titlul Zone of Violence/ Zona Violenței). Dunham este și autorul volumului de memorii Assignment: Bucharest. An American Diplomat’s View of the Communist Take-over of Romania / Misiunea: București. Instaurarea comunismului în România văzută prin ochii unui diplomat american, prefațat de Ernest H. Latham Jr. Dacă Donald Dunham reprezintă o premieră în atașamentul inclusiv academic al unui diplomat american la țara noastră, Ernest Latham i-a urmat exemplul în anii ’80 când, atașat cultural fiind, și-a luat doctoratul la Universitatrea din București, păstrând statornic interesul față de România.
Robert Ross, adolescent în anii în care tatăl său vitreg s-a aflat în misiune diplomatică la București, a fost și el martorul stării dramatice a țării. El păstrează vie memoria acelor ani și, alături de tatăl lui, a rămas preocupat de soarta României și prietenilor români. Ceea ce a văzut, alături de părinții săi, în anii 1940, mărturisea Robert Ross, l-a marcat în așa măsură încât, după licența la Harvard, s-a hotărât să-și dedice viața efortului de a opri expansiunea comunismului în lume. Metoda a fost aceea de a acorda oportunități economice popoarelor sărace ale Americii Latine, maselor de agricultori, prin mici împrumuturi. Organizația Latin American Agricultural Development (LAAD), condusă de Robert Ross, a ajuns la peste două miliarde de dolari distribuite fermelor de familie. După pensionare, Ross a donat Universității Princeton arhiva sa (documentând o poveste de succes economic), ca și o colecție unică de medalii, ordine și decorații latino-americane istorice și contemporane.
– Ce amintiri păstrați din prima călătorie în România?
– Prima dată am venit la București în mai 1947, ca „dependent” al familiei mele de diplomat american. Aveam 13 ani și tatăl meu vitreg, Donald Dunham, fusese numit atașat cultural al Legației Americane la București. Am sosit în România prin Istanbul, cu aeronava militară C-47. În avion, un alt diplomat american ne-a explicat că angajații români ai Legației Americane erau obligați să facă rapoarte la Securitate despre activitatea și conversațiile noastre. Bănuiesc că și la Athenee Palace aveam în cameră microfoane ascunse.
Prima impresie pe care o păstrez despre București este orchestra de lăutari țigani, care cânta, cu avânt, în restaurantul de la parterul hotelului chiar în seara zilei când am sosit.
Eu urmăream zi de zi schimbarea gărzii regale. Militarii treceau spre Calea Victoriei duminica dimineața, prin fața ferestrei mele de la hotel. Purtau uniforme albe și coifuri strălucitoare, cu pene. Mai târziu, l-am și întâlnit pe rege, pentru un moment, la pista de golf din Sinaia, cu puțin timp înaintea abdicării sale.
De la hotel ne-am mutat într-o vilă spațioasă, art deco, pe Aleea Alexandru. La vremea aceea, nu existau școli private în România, astfel că luam lecții particulare de engleză, franceză și algebră. Tot în România am învățat să joc tenis și golf. Am stat aici timp de un an și jumătate, după care am urmat o școală privată din Elveția.
Tatăl meu vitreg a lucrat la Legația Americană aproape trei ani, când, în 1950, acuzat de spionaj, a fost declarat Persona non grata.
– Această experiență timpurie v-a marcat semnificativ?
– Deși am locuit în România doar un an și jumătate, experiența a transformat total aspirațiile mele de studiu și proiectele profesionale. Am fost profund tulburat de brutalitatea regimului comunist, de tratamentul pe care l-au îndurat oameni cunoscuți mie. Asistenta tatălui meu vitreg, Nora Samuelli, a fost arestată în 1950 și a fost condamnată la 38 de ani de detenție pentru culpe inexistente. Și alte cunoștințe ale mele au suferit arestări, tortură, închisoare.
Aceste evenimente dureroase m-au făcut să-mi pun problema ce pot face eu în viață pentru a împiedica asemenea abuzuri. Mai întâi am hotărât să studiez marxism-leninism și comunismul sovietic. Am început să învăț rusește chiar de când eram în Elveția și am continuat la un liceu al rușilor albi din Paris. Apoi am ales să merg la Universitatea Harvard, unde exista un Centru de studii rusești. Am continuat să fac cursuri de comunism, dar nu vedeam cum s-ar fi putut schimba realitatea, din cauza blocajului nuclear între Statele Unite și Uniunea Sovietică. În viziunea mea, lupta dintre Est și Vest urma să se ducă în Lumea a Treia. Ambele tabere aveau să încerce să atragă națiunile în curs de dezvoltare. Dar prioritatea acestora era totuși eradicarea sărăciei – și nu materialismul dialectic. În consecință, am ales ca specializare principală economia, cu accent pe teoria dezvoltării. Mi-am scris licența pe tema celui de-al doilea cincinal din India.
În 1956, la două zile după absolvirea universității, aterizam la Leningrad, pentru o călătorie de o lună în Uniunea Sovietică, un cadou de absolvire din partea tatălui meu vitreg. Pe lângă că făceam cunoștință directă cu Uniunea Sovietică, încercam să contactez oameni de vârsta mea, ca să aflu ce înclinații aveau la ascultat radio. Călătoria mi s-a încheiat la München, unde m-am angajat la Radio Libertatea pe un post de cercetarea audienței. Oricât de interesant a fost acest serviciu, m-am convins că transmisiunile radio nu vor schimba nici ele, vreodată, realitatea.
Următoarea schimbare majoră a vieții mele s-a petrecut în 1959, când Fidel Castro a preluat puterea în Cuba. Asta n-a făcut decât să confirme teama mea că lupta Est-Vest avea să se desfășoare în Lumea a Treia. Președintele John F. Kennedy a reacționat, punând în funcțiune programul Alianța pentru Progres, menit să reformeze America Latină la nivel social și economic, astfel încât să devină mai puțin vulnerabilă la insurgențe de genul celei din Cuba.
Mai întâi am lucrat la ONU, pregătind planuri de dezvoltare pentru America Latină. Mi-a fost dat să văd și de data aceasta lipsa rezultatelor concrete, astfel că m-am dus să lucrez la companii care finanțau noi investiții și creau locurile de muncă de care era atâta nevoie. Am obținut poziția de președinte al unei bănci agricole de investiții (LAAD), care finanțează ferme de familie de pe întregul continent sud-american. Compania continuă să se dezvolte și azi, a finanțat peste 3.000 de ferme de familie noi sau care sunt în plină dezvoltare, mai ales de tipul celor care dau pe piața mondială produse cu preț ridicat.
Când s-a întemeiat LAAD în anul 1970, structura proprietății de pământ din America Latină era dominată de terenuri mari (latifundio) și de mici terenuri țărănești (minifundio). Sectorul agricol stagna, șomajul era enorm. De atunci, creșterea agriculturii a ajuns să se bazeze pe ferme comerciale de familie, de dimensiuni medii. Aceste noi ferme au dat dinamism agriculturii în American Latină. Sub impactul pieței, în întreaga zonă s-a produs o redistribuire a terenurilor productive. Astăzi America Latină este într-adevăr mai puțin vulnerabilă la revoluții de inspirație comunistă gen Cuba.
Sună ciudat, poate, că experiența mea românească m-a făcut să promovez schimbarea economică în America de Sud, dar am încercat să rezum această adevăr.
– Călătoriți acum în România după mulți ani. Aveți planuri speciale ?
– Am revenit în România anul acesta în două scopuri: unu, să citesc dosarele, ținute mult timp la secret, ale Securității și Ministerului de Interne despre tatăl meu vitreg, Donald Dunham și asistenta sa la București, Nora Samuelli; și apoi, să donez Memorialului Sighet câteva materiale semnificative pentru epocă, păstrate în familie din anii 1940.
Tatăl meu vitreg a fost Public Affairs Officer, adică atașat de presă și cultură al Legației Americane la București între 1947 și 1950. În acești ani, a condus biblioteca americană, a instruit reporterii americani care treceau prin România, și-a luat doctoratul în arte frumoase la Universitatea din București – avându-l drept conducător științific pe George Oprescu, a trimis materiale la Vocea Americii privind marile procese politice, precum a fost cel al liderului țărănist Iuliu Maniu – și a încercat să încurajeze în general libertatea presei. Guvernul de atunci al României l-a acuzat de spionaj și, în 1950, a fost declarat Persona Non Grata.
Am reușit să citesc dosarele de Securitate ale tatălui meu vitreg cu ajutorul lui Ernest Latham, el însuși fost diplomat american la București. Nu am găsit în dosar nimic care să fi arătat vreo activitate de spionaj din partea tatălui meu, astfel că acuzațiile trebuie să fi fost inventate de autoritățile comuniste pentru a fabrica o criză în relațiile româno-americane.
Asistenta lui, Nora Samuelli, a fost arestată în 1950 și judecată în instanță cu public, sub acuzarea de înaltă trădare, contrabandă, spălare de bani și intenția de a fugi din țară. Domnișoara Samuelli fost găsită vinovată de toate patru capetele de acuzare și a primit o condamnare de 38 ani. A fost închisă 11 ani, după care o organizație filantropică evreiască a plătit guvernului român pentru eliberarea ei din închisoare și permisiunea de a părăsi țara.
Din dosarele care i s-au instrumentat se vede clar că acuzarea s-a bazat exclusiv pe depozițiile scrise de d-șoara Samuelli, obținute prin tortură. Ironia este că, privind lucrurile prin lentila comuniștilor, ai găsi o bază pentru acuzele respective. Dar judecând rațional, de la început nu se vede niciun temei pentru asemenea concluzii. Înalta trădare, de exemplu, pentru care condamnarea a fost de 20 de ani, se baza pe faptul că ea a bătut la mașină paginile scrise de tatăl meu vitreg pentru a fi transmise la Vocea Americii în limba română. Tatăl meu a trimis comentarii ample asupra procesului Maniu, un eveniment deschis publicului. D-șoara Samuelli a fost acuzată că tatăl meu vitreg ar fi antrenat-o ca spion, însă dosarele de urmărire a lui Donald Dunham nu fac nicio referire la vreo activitate de spionaj pe care el să fi comis-o. Povestea a fost în întregime un crud abuz de putere.
Cum spuneam, am adus câteva desene și cărți, amintiri ale acelor vremuri păstrate de familia mea timp de 65 de ani, pe care acum le-am donat Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței. M-a impresionat profund devotamentul Anei Blandiana, al lui Romulus Rusan și al echipei lor în efortul de a face cunoscute abuzurile comise timp de mai bine de două generații cât a durat guvernul comunist în România.
Într-o notă mai lejeră, mi s-a părut fermecător să iau cina la Caru’ cu Bere, unde am ascultat taraful cu patru lăutari, a fost una dintre cele mai minunate interpretări de muzică populară românească pe care le-am auzit vreodată.
– Cum l-ați întâlnit pe Ernest Latham?
– Pe Ernest Latham l-am cunoscut atunci când a venit la New York să-l intervieveze pe tatăl meu vitreg despre experiența lui în România. De atunci am rămas prieteni. El este cel care m-a găzduit în România, mi-a deschis ochii asupra Memorialului Sighet, m-a introdus la Fundația Academia Civică.
– Plănuiți o nouă vizită în România?
– Îmi doresc foarte mult să revin în România, chiar la anul, sper, pentru a continua să lucrez la arhivele CNSAS, poate ca să mai ascult muzică românească, poate amândouă.