Probabil că dacă Lucian Muntean, artist fotograf și pictor (n. 1974, Sighișoara), nu ar fi avut oarece obârșii (bunicii) în Rogojel, n-am fi auzit de numele acestui sat greu accesibil din Munții Apuseni. Dar soarta a vrut ca acest tânăr și sensibil fotograf, cu ochi adânci și zâmbet generos, să se tragă din aceste locuri și astfel să poată sta destulă vreme printre acei oameni încât să pătrundă în câteva secvențe din cotidianul lor pentru a ni le oferi apoi nouă, orășenilor cu laptopuri și hipermarketuri. Astfel a rezultat expoziția „Rogojel – tradiții în tranziție”, deschisă în Șura Bancu din Muzeul Național al satului Dimitrie Gusti până pe 20 iulie, cu scopul, mărturisit de autor, de a arăta cum evoluează viața localnicilor din Rogojel în pragul aderării României la Uniunea Europeană. Aici s-au păstrat aproape nealterate atât tradițiile, cât și proprietățile, deoarece zona nu a fost afectată de colectivizare în perioada comunistă. Astfel, munca câmpului, păstoritul, cositul fânului sau munca în pădure după lemne, ori culesul ciupercilor, pălinca și tăiatul porcului sunt ipostaze din viața de zi cu zi a localnicilor din Rogojel.

Faptul că cele 40 de fotografii au fost imprimate pe hârtie fabricată manual în „Atelierul de Carte”, de către Răzvan Supuran, aduce un plus de autenticitate acestor lucrări atârnate cu sfoară în șura unde nu este voie să se bată nici un cui, dar în care se simt și mirosul de fân, și cel de lemn vechi. Începând din anul 2000, Lucian Muntean, membru fondator al revistei de artă MODERNISM.ro, a poposit de mai multe ori, și înainte, și după 1 ianuarie 2007, în Rogojel, a vorbit, a mâncat, a băut, a dormit printre săteni, atât la veselie, cât și la supărare sau la muncă, dar granița trasată de acel moment emblematic în istoria României nu se simte deloc în fotografii. Pentru că Lucian fotografiază mult cu inima, despre lucrările sale este greu de hotărât dacă sunt mai mult antropologice sau artistice. Chiar și atunci când oamenii din Rogojel știu că sunt fotografiați și chiar privesc spre aparat, în privirea lor se citesc încrederea și prietenia ce o resimt față de cel ce dă click pe chipul lor. Peisajele ambientale de iarnă sau de vară, la fel cu naturile moarte (porcul opărit, de exemplu), dincolo de bucuria cromatică pe care o creează, transmit aceeași vitalitate puternică și nepoluată de virușii globalizării ce transpare din portretele rogojenilor mai tineri sau mai bătrâiori.

După vernisajul expoziției din ajun de praznicul Sfinților Petru și Pavel (oare cum or prăznui rogojenii în timpul ăsta?), ce a fost onorată de criticul și colecționarul de artă Radu Boroianu, m-am mai plimbat o vreme printre aleile Muzeului Satului forfotind de turiști și bucureșteni, dar ajuns acasă nu m-am putut abține să caut pe net sau prin albumele și cărțile mele poștale fotografiile la fel de antropologic-artistice din lumea satului interbelic făcute de bucureșteanul Josif Berman, sibianul Emil Fischer sau nemțeanul Adolph A. Chevalier. Nu aveam de gând să fac nicio comparație stilistică cu lucrările lui Lucian Muntean, să stabilesc vreo ierarhie sau să formulez vreo doctă continuitate plastică, dar trebuia să reprivesc rădăcinile entuziasmului fotoreportericesc și ale reveriilor poetice ce au bântuit sufletele și mintea acestor artiști cu atâta înțelegere și simțire pentru lumea satului românesc.