Tânăra Laura lucrează la o revistă pentru doamne și încearcă să-și găsească iubitul perfect. Sarcina nu este deloc ușoară, pentru că mama Laurei, Jana, urăște bărbații cehi din adâncul inimii, așa că cele două femei își caută alesul printre străini. Laura se îndrăgostește de Oliver, dar problemele abia încep, pentru că bărbatul pe care îl crede perfect are un trecut deloc ideal. Pe care mama Laurei îl cunoaște foarte bine…
Sub nota umorului parodic, Michal Viewegh oferă cititorilor un roman care, departe de a fi doar pentru doamne, dă întreaga măsură a talentului de scriitor: sub „ușurătatea“ unei povestiri pline de umor cititorul găsește toate elementele care fac un roman să fie greu de uitat.
„Cărțile lui Michal Viewegh au depășit de mult timp granița literaturii. Înainte de a întoarce prima pagină, știi că ai în față nu numai un text, ci, într-un anumit sens, o instituție culturală.“ – Miroslav Balaštík
„Fără discuție, Michal Viewegh reprezintă unul dintre fenomenele apărute în proza cehă după căderea comunismului.“ – Jakub Jarina
„Michal Viewegh este succesorul lui Milan Kundera. Cărțile lui sunt inteligente, dar ușor de citit.“ – Der Spiegel
Capitolul V
I wish I could fly – Profesoara noastră de engleză – Cu ce se hrănesc țestoasele de mare? –
Dredurile cuiva mă gâdilă pe burtă
1/
Iar acum, stimate doamne, vă voi povesti cum am zburat eu spre New York. Am mers acolo ca să‑l vizitez pe Jeff. (Cine e Jeff? Aveți răbdare, veți afla în câteva clipe.)
Cu o săptămână înainte, am început să resimt o anumită nervozitate, care, odată cu apropierea zilei în care urma să plec, bineînțeles că s‑a accentuat.
Taximetristul care mă duce la aeroport încearcă să facă bancuri, dar nu‑l ascult, fiindcă simt nevoia acută de a controla în permanență dacă nu mi‑au căzut din geantă pașaportul, banii sau biletul de avion. Am obrajii în flăcări, iar nasul și mâinile, mai reci decât altădată. Când se deschid înaintea mea ușile hidraulice cu inscripția DECOLĂRI (spre deosebire de mama, nu observ inscripțiile în engleză), sunt atât de stresată, încât trebuie să mă îndrept imediat către cea mai apropiată toaletă. Iau cu mine înăuntru valiza Samsonite a mamei, fiindcă mă stresează o teamă infantilă că, dacă îmi las bagajele afară, mi le‑ar putea fura cineva. Nu îmi este deloc ușor să deschid ușa cabinei strâmte. Două femei aflate în zonă îmi urmăresc eforturile prin oglinda de deasupra chiuvetei. (Nu știu ce‑or fi gândind despre mine, dar în mod sigur nu mă confundă cu o însoțitoare de bord…)
Când plec de la toaletă, verific repede să nu‑mi fi căzut din geantă pașaportul, banii sau biletul de avion, apoi îmi caut zborul pe unul dintre panourile de afișaj albastre. Și nu‑l găsesc! Încep să intru în panică, îl apuc de mâneca plină de trese pe unul dintre piloții care trec prin zonă și îi vorbesc cehește.
– Ați putea să‑mi spuneți de ce New York‑ul nu e trecut acolo?!
Simt în glasul meu un început de isterie, dar nu reușesc să mi‑o stăpânesc.
Pilotul se întoarce către cei doi colegi ai săi.
– De ce New York‑ul nu e trecut acolo? repetă el după mine, amuzat.
Privește către ecran și apoi către valiza mea.
– Am impresia că vreți să decolați, nu?
Fără să înțeleg ce vrea să spună, confirm printr‑o mișcare a capului. Pilotul zâmbește ironic.
– Atunci de ce vă uitați la tabelul cu aterizări?
Roșesc, îi mulțumesc fâstâcită și mă îndrept către afișajul cu decolări. Într‑adevăr, zborul meu este acolo. Găsesc și numărul ghișeului de check‑in. Îl notez pe o bucată hârtie, ca să nu‑l uit.
– Câte bagaje aveți? mă întreabă blonda de la ghișeu când îmi vine rândul și mă îndrept spre ea cu biletul în mână.
– Două, răspund. Valiza și geanta, dar pe asta aș prefera s‑o iau cu mine la bord.
– Deci aveți un singur bagaj, concluzionează blonda, strâmbându‑se disprețuitoare. Culoar sau fereastră?
– Fereastră, vă rog! spun eu cu reținere.
Încerc să‑mi mobilizez spiritul emfatic. În fond, zdreanța asta psihologică pe care am afișat‑o până acum nu sunt eu!
– Și sunt nefumătoare, așa că, dacă se poate…
– În avioanele noastre nu se fumează de ani de zile, mă instruiește, plictisită, domnișoara. Unsprezece și zece, poarta B6.
Îmi este clar, funcționara consideră că check‑in‑ul meu s‑a terminat, dar eu refuz să mă îndepărtez de ghișeu.
– B6! întreb eu cu glasul plin de panică. Și pe unde vine asta?
Domnișoara oftează nervoasă, apoi începe să‑mi explice.
Am ajuns la barul Meeting Point și consult lista de prețuri, ca să aflu cât costă aici apa minerală. Până la urmă îmi cumpăr una de la un automat. Iau o pastilă de kinedryl și ajung la Control Pașapoarte. Afișez o expresie atât de șovăielnică și de lipsită de siguranță de parcă aș transporta în bagajul de mână cinci kilograme de heroină pură. Am impresia că vameșii îmi aruncă priviri bănuitoare. Transpir. Ajung în zona de tranzit și găsesc poarta, mă așez printre ceilalți călători și pentru siguranță îmi întreb vecinul dacă mă aflu la locul potrivit. În poșetă am revista Cosmopolitan (varianta cehească), dar nu sunt în stare să citesc acum. Aștept mesajul cu privire la îmbarcare, strâng în mână biletul și mă rog să nu întâlnim turbulențe pe traseu. Mă hotărăsc să o sun pe mama înainte de a‑mi închide mobilul pentru zbor, deși ne‑am înțeles că o voi suna doar când ajung la New York.
– S‑a întâmplat ceva? se miră mama. S‑a anulat zborul?
– Nu, răspund eu. Te sun ca să‑ți spun că sunt în zona de tranzit.
Penru câteva clipe, în receptor nu se aude nimic. Apoi răsună râsul uscat al mamei.
– Excelent, honey! Deci ai reușit!
După ce terminăm convorbirea, mă simt un pic jignită.
Apoi mă uit în jurul meu să văd dacă nu mă observă cineva, îmi scot din geantă cangurul de pluș și îi aplic un sărut rapid.
2/
Și acum să vă spun cum l‑am cunoscut pe Jeff.
Trebuie s‑o iau mai pe departe. Mi‑am luat bacalaureatul la nouăsprezece ani. La Facultatea de Litere (specializarea cehă‑psihologie) nu m‑au primit. Eram fecioară și nici nu vorbeam englezește ca lumea. Și acum, scuzele (de fapt, pretextele) de rigoare: vina pentru virginitatea mea o purtau foștii colegi de liceu, fiindcă în timpul celor patru ani de studii medii n‑am reușit nici măcar o dată să‑mi imaginez că aș putea ajunge în pat cu vreunul dintre cretinii ăia gălăgioși… În afară de asta, mă îngrozeau de‑a dreptul bolile venerice. De câteva ori m‑am lăsat invitată la cafenea, dar de fiecare dată totul s‑a sfârșit într‑un fiasco. Stăteam la masă în fața unuia sau a altuia dintre băieți, în ochii lui se reflecta flacăra lumânării festive de pe masă, iar eu îmi imaginam mirosul acid al transpirației lui, SIDA și stafilococi…
În schimb, vina pentru nivelul mizerabil al englezei mele o purta profesoara noastră de specialitate din liceu. De la bun început nu ne‑am plăcut. De fapt, nici nu era anglicistă, ci o profesoară de rusă cât se poate de obișnuită, care se recalificase. Iar eu, din principiu, nu am încredere în chestiile „revopsite“. O profesoară de rusă recalificată reprezenta pentru mine ceva asemănător cu o rochie de la mătușa, pe care cineva a prelucrat‑o și a recroit‑o. O limbă străină second‑hand. Recalificarea dintr‑o limbă slavă la engleză nu duce la nimic bun. Mai mult, avea o pronunție plină de afectare, pe care, Dumnezeu știe de ce, o considera accent britanic. Numai că isteria nu transformă pe nimeni într‑un vorbitor nativ. De altfel, cred că era conștientă de chestia asta, fiindcă la fiecare inspecție era extrem de nervoasă. Dădea buzna în clasă încă din timpul pauzei, ținea în brațe vreo trei magnetofoane și, cu mâinile tremurânde, smulgea de la gazeta de perete a clasei toate fotografiile lui Jim Morrison desfăcut la șliț (în ciuda protestelor lui Ingrid, care era responsabilă cu pregătirea gazetei) și punea în loc fotografii cu jandarmi londonezi zâmbitori, autobuze cu etaj, cabine telefonice roșii și Big Ben‑ul. Welcome to London!
I know. I just make excuses.
Eram o adolescentă la vârsta pubertății, leneșă, derutată, șovăielnică și exagerat de critică.
3/
O ochelaristă virgină de nouăsprezece ani, care nu știa englezește ca lumea…
Greu de spus ce anume dintre toate astea era mai greu de acceptat pentru mama. Cum nu era în puterile ei să‑mi organizeze deflorarea, a încercat cel puțin să se ocupe de partea privind engleza și m‑a înscris la un curs intensiv de un an, la aceeași școală de limbi străine unde predase și ea cândva. Susținea că este o școală excepțională, bazată pe metode de predare netradiționale.
Ceea ce ar fi trebuit deja să fie un avertisment pentru mine.
Din păcate, la prima oră am întârziat cam cu zece minute. Când am deschis ușa clasei, în primul moment am crezut că înăuntru nu este nimeni. Dar după câteva clipe, i‑am văzut pe toți studenții așezați, îngenuncheați sau chiar întinși pe podea. Pe mocheta cenușie. Toți erau desculți și aveau lipite pe frunte etichete galbene: Rabbit; Wild Pig; Squirrel; Horse; Polar Bear…
– Hi, you must be Laura! m‑a întâmpinat o americancă cu un fund enorm, atunci când, într‑un final, m‑a observat. Avea pe ea niște pantaloni de tip salopetă, lăbărțați și uzați. I know your mother. She is absolutely great!
– Yes, am scos din mine cu o voce răgușită. I know.
Americanca a dat din cap câteva secunde bune în semn de aprobare, timp în care îmi zâmbea larg. După aceea m‑a pus să mă așez în genunchi, mi‑a arătat un bilețel cu inscripția Turtle și mi l‑a lipit exact deasupra ochelarilor.
Habar nu aveam ce înseamnă cuvântul acela. Aveam senzația că ar fi putut să însemne „raton“, dar nu eram sigură. Toți tipii ăia necunoscuți din clasă mă priveau amuzați. Cuiva îi miroseau cumplit picioarele.
– You are a turtle now! Isn’t it fantastic? tot dădea din gură americanca. Look around and find some friends!
M‑a apăsat pe umeri și m‑a obligat să mă sprijin cu palmele de podea. Mirosul de picioare murdare s‑a intensificat. Dar în clipa aceea am observat că se târăște către mine un grăsan cu o cămașă cadrilată și cu un barbișon cu fire rare (exact ceea ce am detestat de când mă știu). Gâfâia și pufnea pe nări. Pe frunte avea scris că e un sea calf. Adică o chestie de mare. Să fi fost șarpe? Mă întrebam dacă gâfâie din cauza efortului sau încerca să imite vreun animal.
– Hi, sweet little turtle! a zis sea calf, dând impresia că e pe cale să‑și piardă respirația. Do you know me?
Toți s‑au arătat încântați de „distracția“ asta.
– Salut, i‑am răspuns eu pe cehește și, în limita posibilităților, calmă. Sorry, da’ eu nu știu cuvântul ăla de pe fruntea ta.
– Speak English, turtle! a urlat americanca. No Czech!
Am tras aer în piept.
– I don’t know this word, am zis apoi, arătând cu degetul la fruntea transpirată a grăsanului.
Americanca i‑a ordonat să‑mi explice cumva cuvântul respectiv. Iar el mi‑a explicat pe englezește că este „gras și stă toată ziua pe plajă“.
– Are you a German tourist? am reușit, într‑un final, să fac o glumă, dar, din păcate, nimeni n‑a auzit‑o. Iar grăsanul, la rândul lui, sau n‑a înțeles, sau a luat‑o ca pe o jignire.
– Da’ de unde! a zis el plictisit și iritat. Înseamnă „focă“…
– Speak English! a urlat americanca.
– Ouchei, a răspuns el. What do you like to eat, turtle?
De unde, Doamne iartă‑mă, să fi știut ce bag în mine, dacă habar n‑aveam cine sunt?! Am simțit că roșesc. A trebuit să recunosc adevărul: nu știam nici cuvântul de pe fruntea mea.
Toate focile, balenele, mistreții și veverițele mă priveau cu înțelegere.
– Înseamnă „țestoasă‑de‑mare“, mi‑a explicat grăsanul, de data aceasta pe un ton vădit disprețuitor. What do you like to eat?
Doamne, cu ce se hrănesc țestoasele‑de‑mare? Dumnevoastră știți? Nici eu.
M‑am ridicat în șezut.
– Excuse me, am rostit apoi în engleză, conform indicațiilor. I have to go to the bathroom.
Apoi am ieșit din clasă și nu m‑am mai întors acolo nici până în ziua de azi.
4/
– Eu nu mă mai întorc acolo, i‑am adus mamei la cunoștință. O să‑mi găsesc o școală care nu utilizează metode alternative de predare.
– Treaba ta, a cuvântat mama. Găsește‑ți o școală bazată pe bucheriseală, toceală și muștruluială de tip prusac…
A doua zi am vizitat câteva școli de limbi străine, dar toate mi s‑au părut prea moderne; până la urmă m‑am hotărât pentru Școala de Stat de pe Calea Națiunii – mi s‑a părut cea mai serioasă. Am deschis la întâmplare ușa unei clase, în care tocmai se desfășura o oră de curs. Toți studenții stăteau cuminți în bănci și aveau în față manuale deschise.
Nu se tăvălea nimeni pe jos.
M‑am dus la cancelarie și m‑am înscris.
5/
De Jeff m‑am îndrăgostit încă de la prima oră de curs. Era înalt și suplu, purta ochelari cu rame expresive și, înainte de orice, avea părul împletit în dreduri frumoase, de culoare brun‑deschis. Uneori, când noi, studenții, începeam să vorbim cehește între noi, Jeff se simțea teribil de încurcat și de stingher, zâmbea fiindcă nu pricepea nimic și arunca prin clasă priviri hoinare și neputincioase din ochii frumoși, de culoare închisă.
– Let’s speak English, please, se ruga el de noi. We should speak English…
Mi s‑a părut că la mine se uită mai lung decât la ceilalți. Îmi zâmbea des. La rândul meu, ridicam adesea ochii de pe exercițiul de gramatică primit ca temă, pentru a‑i privi mâinile. Degetele lui lungi și subțiri răsfoiau un dicționar gros.
Am început să‑l visez noaptea. În vis, dredurile lui îmi gâdilau burta. N‑am rezistat și i‑am povestit mamei totul.
– În sfârșit! a comentat ea. Era și timpul!
Apoi ne‑am îmbrățișat.
6/
Îmi mai lipsea binecuvântarea lui Ingrid. În asemenea chestiuni, ea reprezenta pentru mine o autoritate peste care nu se putea trece. M‑am hotărât să i‑l arăt pe Jeff.
În acel moment, el stătea la coadă pentru a‑și cumpăra o cafea de la un automat. Ca de obicei, prin zonă era o îmbulzeală de nedescris, iar Jeff nu m‑a observat printre ceilalți studenți. Cu un curaj care mi‑a tăiat răsuflarea, Ingrid s‑a așezat la coadă direct în spatele lui.
L‑a privit îndelung cum pune monedele în aparat.
– Da, a zis ea și s‑a întors către mine. Îți zic „da“. El să fie!
Simțeam că inima îmi bate mai să‑mi spargă pieptul. Automatul a început să bâzâie, iar Jeff s‑a aplecat spre a controla dacă paharul din plastic este la locul lui.
– Fain funduleț! a constatat Ingrid în clipa următoare.
Speriată, i‑am cerut să vorbească mai încet, dar se părea că Jeff nu observase nimic.
– Arată bine, așa că precis are experiență, a continuat Ingrid imperturbabilă. Dacă‑i spui că n‑ai mai făcut‑o până acum, o să se poarte cu atenție și delicatețe. Cred c‑o să‑ți placă.
Mi‑am lipit arătătorul de buze.
– În plus, e american, așa c‑o să folosească prezervativul. Atâta numai să‑i zici, să‑și taie unghiile.
Ingrid s‑a holbat semnificativ. Iar eu am roșit toată. În sfârșit, Jeff m‑a văzut.
– Hi, Laura! a rostit el, stingher și încurcat ca de obicei.
Ba chiar a vărsat pe jos un pic de cafea.
– Hi, Jeff!
Ingrid ne observa, și îi făcea plăcere.
Schimburile noastre de priviri au devenit tot mai frecvente. De câte ori ridicam ochii de pe propozițiile condiționale, întâlneam privirea lui Jeff. Și reciproc. Bineînțeles, ceilalți studenți au observat și ei. Iar aluziile lor îmi făceau plăcere.
Era numai o chestiune de timp.
Într‑o vineri, după lecție, când Jeff își aduna lucrurile într‑o geantă, am simțit că nu știu cum voi rezista întregul weekend fără el. Toți ceilalți ieșiseră din clasă, numai eu zăboveam în mod inexplicabil cu plecarea. Jeff și‑a dres vocea.
– Can I speak to you, Laura? Just for a while…
Am făcut semn din cap că da, dar, pentru siguranță, m‑am dus mai întâi să închid ușa. După cum se părea, gestul nu l‑a surprins prea tare. Și‑a dres vocea din nou și m‑a privit direct în ochi.
– Am vrut să‑ți spun că am ceva experiență. Nu cine știe ce, dar cred că știu să fiu atent și delicat. Trebuie să recunosc și că‑mi inspiri o tandrețe neobișnuită. Bineînțeles că voi folosi prezervativul. Iar unghiile mi le‑am tăiat, a rostit el într‑o cehă nu lipsită de greșeli, dar cursivă, arătându‑mi mâna dreaptă.
Accentul lui și felul cum îl pronunța pe „ř“ erau de‑a dreptul irezistibile.
– În principal, vreau să‑ți spun că mi‑ești dragă, cred, a mai zis el.
Parcă‑mi amintesc că la faza asta am leșinat.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Allfa, colecția Strada Ficțiunii. Traducere de Dan Mircea Duță