Drumul e lung și imi place vuietul roților pe șine. Mă
adoarme. La fel e și când citesc o carte care imi place: mă
adoarme. Nu sunt o ignorantă. Pur și simplu, lucrurile frumoase mă
adorm. Pentru ca imi trezesc imaginația și pot să le visez
continuarea. Dar și pentru că mă liniștesc.
Dacă ar fi să incerc să-mi imaginez viața altfel, numai in
tren aș putea-o face. Pentru că aici nu am televizor, nu am
internet și nu am nici semnal la telefon.
Nu am televizor, poveștile căruia să-mi servească șablon
pentru viața pe care o vreau. Si să imi inspire modele de viață
stupide sau imposibile.
Nu am nici internetul, care să imi descurajeze dorința de a mă
recrea, prin multele imagini iluzorii și uriașa informație
derutantă.
Nu am nici telefon, care să-mi intindă curse promițătoare până
la următoarea beție, când viața ți se pare extraordinară, așa
mizerabilă cum e, și să nu mai vrei să schimbi nimic.
Am nevoie de circumstanțe ca aceasta. Un șirag de vagoane și
cușete, ca o salbă de scoici. Fiecare să iși asculte drumul și să
iși audă gândurile.
In tren sunt imobilizată – nu am șifonier, să mă bag in el și
să schițez ore intregi viitoarele mele ținute; nu am bucătărie,
unde să pierd vremea curățând aragazul, gătind sau indopându-mă cu
orice și nu am nici lumină bună, precum cea din spatele biroului,
la care să citesc.
Singurul lucru pe care il pot face in tren este să-mi imaginez
o altfel de viață.
O viață in continuă mișcare, intocmai acestui tren. Ințelepții
ne invață să observăm pietrele, apa, focul și semnele. Refugiații
și basarabenii au invățat de la trenuri. Trenul este o punte intre
două lumi. Iar trenul in care sunt a fost atat puntea care le-a
despărțit, atunci când fugeam dintr-o realitate ca să mă ascund in
cealaltă, cât și puntea care le-a unit, atunci când nu exista
evadare nici dintr-una, nici din cealaltă.
De aceea plec și acum la Chișinău. Am nevoie să fug de
România. In tren, nu mă deranjează nimeni. Astfel, drumul devine
unul imaginar și parcă trenul fuge cu mine și mă duce undeva
departe, unde voi fi in siguranță.
Aspiratia la siguranță imi dă un sentiment de liniște și mi se
pare că, ușor, incep să adorm.
Adorm și când mă cuprinzi și incepi să-mi spui cât de mult mă
iubești. Imi place să (re) scriu, adorm. Si trec anii și nu mai
public nimic. Pentru ca imi ia mult timp și imi solicită mult efort
să fiu trează.
Imi place să beau, beau, adorm. Si nu reușesc să beau prea
mult, pentru că adorm repede.
Imi place să fac plăcinte la cuptor, imi place cum miros –
adorm.
Era să mor intoxicată, odată. In somn. Pentru că mă apucasem
de gătit și mirosul plăcut m-a adormit. Plăcintele se copseseră, se
carbonizaseră, ieșea căldură in casă și căldura mă adâncea și mai
mult in somn. Ieșea fum in bucătărie, din bucătărie ieșea pe sub
ușă, pe holul blocului. Eu mă afundasem in somn și in fum, ca
intr-un vis de care imi era dor.
M-au speriat niște lovituri puternice in geam. Noroc că
stăteam la parter și noroc că am auzit. Am avut, pur și simplu,
noroc, pentru că știu că dorm foarte adânc și nu aud bătăile in ușă
și nici alarma telefonului. Am simțit mai degrabă că m-a smucit
cineva de mâna și m-a alergat la fereastră. Am deschis geamul și am
tras cu forță aer in piept. Mi-am dat seama că ma sufocam. Atunci
am văzut că dormitorul era plin de fum negru și abia atunci am
simțit mirosul de ars. Am alergat la bucătărie și am inchis
aragazul. Nu vedeam nimic, dar imi aminteam pe unde sunt masa,
aragazul și frigiderul, pipăiam intuitiv și am reușit să inchid
focul.
M-am intors la geam. Afară era un țigan tânăr și chipeș. A
zis: “Am crezut că ai murit” și a râs speriat. L-am recunoscut. Era
un fost prieten de-al meu. Stătea in Drumul Taberei. Dar ce cauta
el acolo, in Vitan? Ziua, la ora 16.00? Nu imi amintesc nici acum,
când am reușit să-i arăt că mă mutasem in Vitan?
Acum ințeleg de ce garsoniera de la etajul cinci se inchiriase
chiar inainte să-l sun pe proprietar și să ii spun că m-am decis să
mă mut. Tot atunci, se eliberase garsoniera da la parter. Si m-am
mutat aici. Inițial nu am vrut, pentru că știam că la parter mereu
se infundă veceurile. Dar Dumnezeu prevăzuse ziua aceasta, ziua
mutării mele aici, și numai posibilitatea disconfortului unui veceu
infundat putea să imi salveze, un an mai târziu, viața.
Dacă aș fi fost mai hotărâtă și nu imi lua o grămadă de timp
să mă decid dacă vreau să mă mut in Vitan sau nu, dacă vreau un
apartament cu două camere sau o garsonieră, daca era momentul
oportun să-mi părăsesc iubitul sau nu, in fine, dacă aș fi fost mai
hotărâtă in tot ce făceam pe atunci, aș fi reușit să ma mut la
etajul cinci, iar atunci nu ar mai fi fost nimeni să imi bată in
geam, pe un covoraș plutitor, la ultimul etaj al blocului, și poate
că sfârșeam intoxicată.
Nehotărârea poate salva vieți. Poți să spui că a fi nehotărât
inseamnă să nu știi ce vrei de la viață; dar iată că uneori a fi
nehotărât inseamnă, pur și simplu, să alegi Viața.
Țiganul apăruse de neunde să imi salveze viața. Și iubesc, de
atunci, țiganii.
Dintotdeauna am bănuit o legătură mistică a țiganilor cu
fumul. Ei sunt o verigă mistică intre viață și moarte, vis și fum.
Pentru o zi, am avut privilegiul să fiu oglindită in smoala unei
țigănci, aceasta să vadă in destinul meu aceeași suferință ca
intr-al ei și să trimită un inger să mă ajute. In chipul unui fost
iubit de-al meu, tigan, și el.
Acum țiganul apăruse ca o confirmare a bănuielii mele.
Adorm și când imi este foame. Așa a fost de multe ori in
“studenție”. In anul dintre facultăți (după ce am renunțat la LLS
și până am intrat la SNSPA), leșinam de foame și dormeam adânc. Se
spune că somnul oprește timpul in loc. Poate de aceea, femeile care
dorm mult arata mai tinere. Și poate de aceeea sunt frumoase
moldovencele. Dorm mult. Dorm de foame?
Adorm și cand sunt la teatru. Uneori, pentru că imi place și
mă liniștește. Alteori, pentru că mă plictisesc. Câteodata mi se
pare că aș putea face o regie mai bună.
Trenul merge de ceva timp și incearcă să mă adoarmă. Imi
amintesc o mie de lucruri și e ca și cum drumul mi-ar spune o mie
și una de povești, ca inainte de culcare.
Totuși, continuu să rămân trează. Incă un an, incă un drum.
Continui să revin acasă. Si emoția aceasta nu mă lasă să adorm.
Dintotdeauna am știut că drumul meu spre casă este unul inițiatic,
dar nu știam că are și un nume. Aveam să-l aflu mai târziu, absolut
intâmplător, când au inceput să-mi cadă in mâini numai cărți despre
pelerinaje. In momentul in care am recunoscut camino-ul și
in destinul meu, m-am hotărât să revăd tot ce am scris și să public
această carte. O aveam scrisă, deja, de câțiva ani și aproape că
renunțasem.
Mă bucur că m-am răzgândit.
Drumul meu spre casă este un camino. Și toate drumurile
mele, de la un capăt al acestuia și de la celălalt, fac parte din
el. Venirile mele sunt reveniri, iar căutările mele sunt
regăsiri.
Mă uit in tavanul cușetei cu lumini slabe și câțiva țânțari
triști și văd ochii albaștri ai lui Dumnezeu. Intr-un sfârșit,
adorm.
Tot ce mi se intâmplă, dupa ce adorm, e continuarea realității
in care sunt, aici și acum. Cele mai multe lucruri și intâmplări
sunt grele și amintirea lor este dureroasă. Prefer să dorm, pentru
că aleg să le visez frumos.
De aceea, trăiesc mult dincolo. Preschimb amintirile urâte in
vise frumoase și sunt la fel de adevărate, le trăiesc la fel de
adevărat.
M-am obișnuit să nu mai știu exact in ce realitate sunt.
Uneori chiar reușesc să nu imi amintesc ce se intâmplă
dincoace de somn. Pentru că vreau să uit singurătatea, frigul,
foamea, eșecurile, trădările și neimplinirile. In schimb,
dincolo, imi amintesc toate visele mele.
Pentru că dincolo visele mele se implinesc.
Va urma
Doina Postolachi. Nascuta la Chisinau, venita in Romania din 1998, la studii. In prezent definitivez la nesfarsit romanul “601”. Nu am bani sa-mi cumpar carti, de aceea recitesc mult. Si cand am bani de mancare, prefer sa cumpar carti. Iar cand am, in sfarsit, bani de carti, ii beau. Imi doresc un fabulos autobuz 601 care sa ma ia de aici si sa ma duca undeva, departe, sa cunosc si “celalalt capat”, unde sa ma astept EU.