Mă cunosc exact in măsura in care nu mă cunoașteți. Nu știu
dacă această sintagmă a mai fost spusă de altcineva. Si, dacă a
fost, nu a fost decât spusă inaintea mea. Imi aparține in
intregime, din moment ce am simțit și eu la fel.
Oare mai aveau și alții același traseu ca și mine? Dar câți,
din cei 601 studenți, au reușit să meargă până la capăt?
Pare un traseu blestemat, un autobuz fantasmatic, nu am văzut
niciodată vreun șofer in 601. Părea să fie condus doar de numărul
verde și fosforescent al acestuia.
Iar dacă incerci să adaugi incă 65 de motive pentru care ai
avut parte numai de ghinioane legate de acest traseu, iți iese
cifra 666.
Cu siguranță, foarte mulți ar găsi cele 65 de motive. Cu
siguranță, foarte mulți ar fi inspăimântați de această
coincidență.
Cu siguranță, foarte mulți au văzut fata-gnom. O fi vreun
orășel al gnomilor, cu incă 600 de gnomi care o așteaptă?
Cu siguranță, măcar câțiva cunosc unul dintre capetele liniei
601.
Este loc pentru toată lumea in 601. Si pentru bucureștenii
intruși, care vin să bea bere la terasele căminelor din Regie. Si
pentru pensionarii frustrați, care iți omoară plictiseala sau iși
mai oblojesc ura privind și deochind tinerii.
E loc și pentru cei cu bagaje – o geantă de bagaje ocupă cât
trei locuri de pasageri in picioare. Dacă autobuzul e plin și nu e
loc pentru două persoane, ci doar pentru una, atunci el sau ea, cu
siguranță, nu vor mai urca deloc. Acestia iși sunt
jumătățile.
Unii iși plimbă jumătatea. Alții și-o caută. Sau sunt in drum
spre ea: la o cafea, la un film, la Jos Pălăria sau și-au
pierdut-o, cândva, pe alte trasee.
Poate că 601 este fantoma studenților? Poate el este blestemul
basarabenilor?
(…)
Lumea zice că sunt curvă și azi, mergând pe stradă, m-am
simțit ca atare.
Lumea zicea că moldovencele sunt proaste și am devenit o
companie foarte odihnitoare. “Toate sunt blonde și frumoase acolo?”
Si m-am făcut blondă mereu de atunci. Am descoperit că rujul roșu
mă prinde și mai bine, că un palton cu nasturi aurii imi vine
perfect și mi-am aruncat blugii. Mi-am cumpărat fuste, rujuri și am
aruncat gloss-urile; mi-am luat pantofi cu toc și nu am mai băut
bere din sticlă, ci Martini, din pahar; nu am mai purtat rucsacul
pe umărul drept, ci poșeta, pe mâna stângă. Ochii imi erau
albaștri, doar că acum mi-i accentuam.
Nu mă mai opun. Nici lumii, nici mie. Imi accept sexualitatea.
Nu o voi nega, nu mi-o voi mai suprima.
Imi place să arăt bine. Nu sunt niciodată la fel. Dacă nu mă
claxonează o mașină, știu că e ceva in neregulă. Orașul, ziua?
Mașini, magazine, forfotă, praf, voci și câteva sintagme imperative
la adresa mea.
Mi s-a zis intruna și la mișto că moldovencele sunt frumoase,
până mi-am dorit să fiu și eu. Că sunt femei ușoare, până mergeam
pe Magheru, și m-am simțit ca atare. Că sunt intreținute și mi-am
pus și eu problema. Că sunt gospodine, până m-am surprins obsedată
de curățenie. Că sunt cochete și asta mi-am dorit și eu: azi am
zeci de parfumuri, zeci de genți, zeci de pantofi și câteva kile de
cosmetice. Că sunt proaste și m-am prostit. Că sunt curve și nu am
știut dacă am devenit sau dacă așa am fost dintotdeauna.
Dacă nu era imbecilitatea voastră, poate că nu aș fi
descoperit niciodată femeia din mine.
Vă urăsc, dar vă sunt profund recunoscătoare.
Prejudecata voastră m-a schimbat. Azi sunt produsul
prejudecății voastre.
E foarte greu să le convii celorlalți. Să fii cum vor. Pentru
că te vor cât mai jos și sunt cu atât mai greu de mulțumit.
Să fiu de viață și să mă distrez nu era bine. Să fiu sobră,
eram nesuferită.
Tu, nevastă, azi ai o facultate și ai familie? Altceva? O
mașină de spălat și un TV? Si zici că soțul nu te respectă?
Eu nu am nimic din toate astea. Dar am libertatea pe care nu o
ai tu și liniștea pe care o caută amanții. Bărbații au nevoie și de
afecțiune, nu numai de păpuși hostesse, lângă care să se simtă
bine. Bărbații nu au nevoie de biblioteci ambulante.
Ei au nevoie de o Femeie.
Când am cunoscut primul eșec, am căutat dreptatea in mințile
și inimile celorlalți. Apoi am căutat sprijin in inima ta. Am fugit
de lume ca să mă ascund in tine. Dar tu nu aveai in piept un
trunchi scorburos, in care să mă lași să mă ascund, când mi-a fost
frig sau mi-a fost frică.
Iar când nu m-ai mai ințeles nici tu, am fugit de la tine și
m-am ascuns in mine.
Aveam nevoie de sprijin și de ințelegere, dar nu m-a
indreptățit nimeni. Iar dacă nu sunt incurajată și ajutată, măcar
să fiu lăsată in pace. Pentru că vine o zi când imi piere
entuziasmul și revin cele mai grele tristeți. Atunci, nu mai vreau
nimic. Imi este, doar, frică. Nu am stare să stau in casă și nici
pe străzi nu am un traseu anume.
Sunt o nepricepută, o inadaptată, o boemă, nu știu nimic și pe
nimeni.
Singurătatea pălărierului.
Sentimentul inutilității.
Blestemul de a fi basarabean.
Până mai ieri mă bucuram când cineva era surprins să-i zic
că-s moldoveancă. Mi s-a spus că le place cum gândesc și că sunt
mișto. Mă simteam bine, o “salvatoare” a imaginii Moldovei. Dar nu
era asa. Nu se poate recupera imaginea noastră. Pentru că nu noi am
compromis-o, ci incultura voastră.
Iar dacă acum mi s-ar zice că “sunt mișto”, m-aș simți
jignită, cel puțin. Aș lua-o ca pe o ofensă. Așteptările românilor
față de basarabeni sunt foarte mici. Pentru că doar neașteptându-te
la nimic din partea cuiva poți avea plăcuta surpriză de a mai fi
surprins de câte ceva.
Așa că vorbele frumoase pe care mi le strigă cineva nu mă
flatează de nici un fel și răsună ca niște injurii; iar
complimentele cu care sunt asaltată imi repugnă, ca și cum mi s-ar
servi cele mai putrede fructe, la o petrecere dată in cinstea
mea.
Vă surprinde plăcut persoana mea? De ce? Pentru că nu v-ați
așteptat deloc să fiu așa? De ce nu vă așteptați să descoperiți
inteligență și spiritualitate? Pentru că ați crescut și ați trăit
cu convingerea că moldovenii sunt niște retardați?
M-am rușinat de accentul meu slav până intr-o zi când prostia
și incultura celor care mă blamează m-au revoltat. Mi-am văzut
superioritatea, fiind moldoveancă. Spre deosebire de ei, eu citeam
rușii in original. Spre deosebire de ei, eu eram și femeie, și
curvă. Si blondă, și isteață.
Scriind, mă transcriu. Si mă pot răsfoi. Adică pot reveni
asupră-mi. Lucru care, in confesiunile dintre prieteni, scapă și
imi scăpa și mie. Imi revine nu doar ușurătatea confesiunii, ci și
golirea de conținut. De mine insămi, adică. Acest lucru mi se
intâmplă și la spovedanie. Acolo uit și uit de
mine.
Dar nu mă ințeleg niciodată. Pentru că uit. Și nu pot reveni
asupră-mi. Atunci, pun povara pe umerii neințelegerii
providențiale.
Va urma
Doina Postolachi. Nascuta la Chisinau, venita in Romania din 1998, la studii. In prezent definitivez la nesfarsit romanul “601”. Nu am bani sa-mi cumpar carti, de aceea recitesc mult. Si cand am bani de mancare, prefer sa cumpar carti. Iar cand am, in sfarsit, bani de carti, ii beau. Imi doresc un fabulos autobuz 601 care sa ma ia de aici si sa ma duca undeva, departe, sa cunosc si “celalalt capat”, unde sa ma astept EU.