Le explic că prin dans venerez entitatea divină a dansului si
imi cinstesc darul picioarelor, le explic ce simt atunci când am
bani in buzunar și atunci când nu am. Par a mă ințelege când le zic
că sărăcia mi s-a transmis genetic și ca până la mine a ajuns in
chip de boală. De aceea, simt o nevoie organică să cheltuiesc bani,
pentru bucuria pe care o resimt atunci când in schimbul lor obțin
ceva: o haină, o carte, un loc pentru un suc intr-o cafenea sau
dreptul la a visa – atunci când imi iau bilet la Paris sau Veneția.
Simt că merg mai ușor, că pășesc mai bine atunci când am bani și mă
bucur de ei. Și apoi, banii mi-au răscumpărat, oarecum, viața.
Pentru că am avut bani, mi-am plătit tratamente, mi-am putut
permite masaje. Si am o indatorire sfântă față de ei. Să-i
inmulțesc, să-i cheltuiesc și să mă bucur de ei.
Oglinda de lângă pat este martora acestui proces. Ea confirmă
că nu sunt nebună.
Imi continui declarațiile privind iubirea mea fără de capăt
pentru bărbați.
Le zic că in iubirea mea fără măsură pentru bărbați există o
rațiune divină. Am un temperament foarte pasional nu pentru că aș
fi o femeie ușoară, ci pentru că Dumnezeu m-a inzestrat cu o foarte
mare putere de a iubi. Poate că aveam nevoie să o am in mine, să o
port și să o impart, pentru că moștenisem genetic o foarte mare
incăpătinare, rigiditate și o raționalitate desacralizantă. Astfel
că, pentru a le balansa, pe cât de grele, dureroase și multe erau
acestea, pe atat de multă iubire era nevoie ca să mă mențin in
echilibru.
Si Dumnezeu m-a inzestrat cu darul iubirii, pentru a le
(contra)balansa.
Am iubit devotat de fiecare dată și se crede că poți iubi doar
o singură dată, iar dacă iubești mai mult, este «curvie».
Nu a fost nici una la fel ca prima iubire, e adevărat… Si
totuși am iubit de multe ori și de fiecare dată a fost ca niciodată
și eram absolut convinsă că iubesc pentru ultima oară.
Lucrurile mă ascultă și nu mă intreabă nimic. E ca și cum
sentința ar fi fost dată și este iremediabilă. Ele nu mi te vor mai
da inapoi niciodată.
E liniște și pustiu in casă. Si pe etaj. Vecinii din stânga
sunt mai mereu plecați in Suedia. Vecina din dreapta stă la vecinul
de la parter. Vecinii de sub apartamentul tău nu reușesc să-l dea
in chirie, pentru ca e prea sinistru și cer mult.
Mă uit la ceas. Mai sunt doua ore până termini serviciul, dar
mă răscolește o emoție veche, la care nu m-am obișnuit inca să
renunț. De parcă din clipă in clipă ajungi acasă și astepți să-ți
sar in brațe.
Ma uit, din pragul ușii, in bucătărie. Refuz invitația la o
cafea, pentru că ai putea să observi lucrurile mișcate de la locul
lor. Ibricul incuviințează bagarea mea de seama. Ii zambesc si ma
intorc in dormitor.
Si aici, pe mouse, sunt sigură că nu s-a asezat praful intrat
pe ușa balconului deschis. Se poate să-l fi presărat chiar tu,
poate mă suspectezi de vizite la domiciliu. Am verificat emailul,
iti știam parola și apoi am presărat, la loc, pe mouse, praf, să nu
rămână semne.
Privesc lucrurile aranjate și pe cele impăștiate și incerc să
reconstitui imagini cu tine. La ce te gândeai in timp ce aranjai
sau aruncai ceva; ce dispoziție ai avut azi dimineață după cum ai
lăsat ceașca de cafea? Sau după cum ai stins țigările in
scrumieră?
Am fumat, totusi, o țigară. Când am vrut să pun scrumiera la
loc, nu mai știam dacă era așezată mai pe colțul mesei sau mai spre
colțul calculatorului (și am zis să nu ating ceva, dar pot?) așa că
am pus-o pe masă la intâmplare.
Mă intreb dacă ai stat așezat cu fața sau cu spatele la geam
când ți-ai verificat poșta electronică de dimineață? După hainele
de oraș sau de casă, lăsate in neregulă, incerc să-mi dau seama cum
erai aseară. De unde venisesi și dacă a apărut ceva nou in viața
ta. Sau cineva. Ma intreb dacă te-ai casatorit sau dacă ai
divorțat. Mă intreb dacă o fi adevărat ce a văzut țiganca bătrină
in cafeaua mea, că ești căsătorit și ai o fetiță.
Pot dialoga cu lucrurile, ele mă ascultă, le ascult și eu.
Dar, deși incerc să le accept, nu pot. Si le promit că vom fi,
intr-o zi, din nou, impreună. Dar parcă nu vor să mă creadă.
Numai mirosul tău nu vrea să-mi vorbească. Mă intreb dacă, din
ziua in care te voi iubi mai puțin, nu vei mai mirosi a bebeluș și
dacă o fi adevărat că oamenii buni nu miros deloc?
Poate când nu mă vei mai iubi, sau când nu te voi mai iubi eu,
vei mirosi, provocator, a bărbat.
Dar de câte ori veneam pe la tine și incă mai miroseau a
bebeluș tricourile tale, mă liniștea, pentru că asta insemna că
incă te mai iubeam. Mirosul venea ca o confirmare a sentimentelor
mele. Dacă nu mai eram sigură de iubirea mea și dacă incepeam să mă
indoiesc că te iubesc la fel de mult sau dacă incepeam să mă tem că
nu te mai iubesc la fel ca la inceput, știam că trebuie să miros
ceva din lucrurile tale.
Incă mai obișnuiam să vorbesc cu voce tare, știind că nu ma
aud vecinii. Pentru că incă nu se intorseseră din Suedia cei din
stânga, pentru că incă se mai iubea vecina de la patru cu vecinul
de la parter și pentru că incă nu se inchiriase garsoniera de sub
tine, pentru că incă nu voiau să lase din preț bătrânii
zgârciți.
Incă mai citeam o carte sau desenam câte ceva. Incă nu
renunțasem la vise – incă mai voiam sa fac design vestimentar, incă
mai voiam să devin scriiitoare, incă voiam să-ți arăt ce am mai
desenat. Așa că aveam mereu la mine mapa și o arătam Absenței tale,
cu care mă imprietenisem foarte strâns și care mi-a devenit o
foarte bună prietenă. Poate chiar mai bună decât Existența
ta.
Incă mă rușinam de accentul meu slav. Am vorbit foarte mult
rusa, am crescut cu limba rusă. Am copilărit rusește. Si tu stii
asta. Spuneai ca limba rusă, samovarul și culoarea roșie imi dau un
plus de autenticitate. Un plus de istorie, atunci când imi piaptăn
părul lung, blond și ud, in baia plină de aburi.
Si chiar dacă intr-o zi voi incepe să uit limba rusă, imi va
mai ramane, probabil, puțin accent. Il am in sânge. Si chiar dacă
posed o română impecabilă, rusa va dăinui in continuare.
Incă eram huiduită că sunt moldoveancă și incă nu ințelegeam
că sunt frumoasă. Incă mă simțeam vinovată de tinerețea mea. De
viața picioarelor mele. De viața dintre picioarele mele. De mersul
meu nonșalant și provocator. Incă nu știam că aveam să le pierd
intr-o zi.
Incă nu știam că, pur și simplu, neputința lor, a
celorlalți, e cea care naște ura. Nu știam că trebuie să-i
mulțumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce am și nu să imi servească
prilej de păcat.
Incă nu mă temeam de consecințe. Nu mă temeam că voi fi
exclusă din societate. Pentru că incă nu mă integrasem. Si pentru
că știam că nu se va intâmpla niciodată. Pentru că nu aveam să
accept rigorile ei și nu aveam să ii tolerez șovinismul.
Incă nu mă temeam că aș putea pierde. Incă nu cunoscusem
sentimentul victoriei. Pentru că incă nu făcusem
nimic.
Incă nu absolvisem o facultate, incă nu văzusem moartea cu
ochii, incă nu făcusem actorie, incă nu făcusem meningită, incă nu
avusesem scleroză multiplă.
Incă nu mersesm niciodată până la capătul lui 601. Incă nu
știam câte aveau să depinda de acest traseu. Nu știam că toate
aveau să fie, intr-un final, traseul.
Incă se fac bani pe chat și incă se mai pleacă in Japonia.
Incă este ilegal sa fii imoral. Incă este imoral să iubești
liber.
Incă mă doare prejudecata, și incă mi-e frică. Incă sunt urâtă
și disprețuită ca o curvă. Și incă nu sunt curvă.
Sfarsit (dar romanul continua)
Doina Postolachi. Nascuta la Chisinau, venita in Romania din 1998, la studii. In prezent definitivez la nesfarsit romanul “601”. Nu am bani sa-mi cumpar carti, de aceea recitesc mult. Si cand am bani de mancare, prefer sa cumpar carti. Iar cand am, in sfarsit, bani de carti, ii beau. Imi doresc un fabulos autobuz 601 care sa ma ia de aici si sa ma duca undeva, departe, sa cunosc si “celalalt capat”, unde sa ma astept EU.