“Pentru patruzeci de oameni și
șase cai.” Zugsfuhrerul Lanyi citi ce scria pe latura vagonului,
apoi sări inăuntru. Se inghesui lângă soldații lui pe podeaua
acoperită cu un strat gros de paie și porunci să se inchidă ușa și
să se aprindă focul in godin. Când trenul se puse in mișcare,
ceainicul dădea deja in clocot pe sobița de fontă din mijlocul
vagonului.
Companiile de marș ale
Regimentului 61 infanterie K.u.K. Timișoara luară drumul Italiei in
două garnituri de tren. Era inceputul lui noiembrie 1916. Soldații
lui Lanyi incepură să cânte ca să mai uite de frig. Terminaseră cu
ceaiul și trecuseră la grog. Gamelele cu apă fiartă, rom și zahăr
se legănau in ritmul melodiilor. Peste o săptămână, vocile tăcură.
Ușa vagonului fu dată la o parte și un val de aer geros ii cuprinse
pe toți intr-un giulgiu invizibil. Panorama piscurilor inzăpezite
ii ului și ii inspăimântă fără margini. Erau cu toții oameni de
pustă. Nu văzuseră, cei mai mulți, in viața lor picior de munte.
Acum insă fuseseră aruncați in creierii Alpilor, in coama iernii.
Trebuiau să urce la câteva mii de metri, să respire și să lupte
acolo, printre ghețari și troiene. Pe versanții lanțului alpin
Ortler, care străpungea cerul până la 3.905 metri, erau ei, pe
inălțimile comparabile ale lanțurilor muntoase Adamello și
Presanella erau italienii. La mijloc, in vale, șerpuia la 1.883 de
metri Pasul Tonale, punctul nevralgic al ambelor părți combatante.
Strategic, pasul era cea mai accesibilă rută spre câmpiile din
nordul Italiei, dar și spre inima Austriei. In teren, insă, era de
netrecut. Incercaseră și austro-ungarii și bersaglierii, de un an
deja incheiat, fără șansă. Acum, frontul era calm. Cât de calm
poate fi un front.
Zugsfuherul Lanyi iși instală
oamenii in poziție. Ocupanții de până atunci se retraseră
aruncându-le noilor veniți priviri compătimitoare. Apucară să le
dea câteva sfaturi cum să supraviețuiască unei avalanșe, cum să se
incălzească la mâini urinând pe ele, cum să sape tuneluri prin
zăpadă ca să dinamiteze pozițiile italiene sau să-i anihileze pe
inamicii care făceau și ei pe cârtițele. Comandantul de pluton
ascultă timorat, in timp ce deznădejdea se instala temeinic pe
chipurile subordonaților.
Primul lucru, când rămaseră in
soarta lor: subofițerul ordonă consolidarea intăriturilor. Le dădu
astfel oamenilor săi ceva de făcut ca să se incălzească și să-și
mai alunge gândurile negre. Si, intr-adevăr, in scurt timp,
soldații lăsară jos târnăcoapele să-și deschidă un nasture. De
adâncit șanțul, stânca abia se lăsă zgâriată. Drept pentru care
trupa incepu inălțarea parapetului cu blocuri de zăpadă inghețată,
tăiate cu ferăstrăul din peretele din spate al tranșeei. Când
văzură activitatea intensă din liniile austro-ungare, cei de
dincolo ii salutară cu o salvă de artilerie. Proiectilele căzură pe
versant la o sută de metri deasupra poziției ocupate de plutonul
lui Lanyi. Se auzi un tunet surd apoi totul incepu să trepideze.
Păru că tot muntele o ia la vale. Era peretele de zăpadă care se
năpustea spre ei.
– Alles decken! Alles decken!
Adăpostirea! apucă să comande plutonierul.
Soldații surprinși aruncară
uneltele și se imbulziră ca șobolanii spre adăposturile de bârne.
Cei aflați mai departe de injghebările modeste din trunchiuri
blindate cu blană de brad, construite direct pe piatră și acoperite
cu un metru de zăpadă bătută, intitulate pompos buncăre, rămaseră
pe loc și se turtiră pe fundul gropii. Câțiva ieșiră din tranșee și
fugiră spre vale. In acest timp, italienii chiuiră de bucurie
văzând tăvălugul alb spulberând pozițiile inamice și măturându-i pe
acei inconștienți care incercaseră să scape cu fuga. Când se lăsă
din nou liniștea, pe versantul alpin nimic nu mai amintea de
război. Natura sălbatică iși reintrase in drepturi, nivelându-și
frumusețea hibernală. Incepu atunci tirul tunurilor imperiale.
Italienii fură la rândul lor inecați in zăpadă, pe când echipele de
salvare austro-ungare săriră să-i dezgroape pe nefericiții
camarazi, câți or mai fi rămas după prima lor “bătaie cu
bulgări”.
*
– Nu uita, zugsfuhrer, trei
sferturi din cei căzuți aici au pățit-o intr-o avalanșă. Abia
restul de glonț sau baionetă. Si incă ceva. Nu a fost vina ta.
Scoate-ți asta din cap și concentrează-te la ce ai de făcut, altfel
o să-i bagi și pe ceilalți in groapă! zise comandantul de companie
suflându-și in pumni.
– Da, ingână Lanyi, dar un sfert
de pluton, cincisprezece oameni deodată, din prima
zi…
– Incă-i puțin! S-au văzut și
cazuri mai… Compania noastră a pierdut cu totul aproape o sută de
oameni astăzi! Deh, gândește-te mai bine acum la ceilalți care au
rămas. Mâine in zori ii vei conduce intr-un atac. La ora cinci,
regimentul pornește. Primul obiectiv: tranșeele de pe versantul
italian. Al doilea obiectiv și principalul: pozițiile lor de pe
creastă cu amplasamentele artileriei și asigurarea controlului
asupra Pasului Tonale. Mult noroc! Ești liber!
*
– De asta am mâncat atâta noroi
pe câmpul de instrucție? Ca să mă ingroape o avalanșă? Am lustruit
latrina, m-am spetit cu luciul bocancilor și mai că nu m-au
spânzurat pentru un cearșaf ca să ce? Ca să mor ca Eginald, de l-am
găsit inghețat bocnă când m-am dus să-l inlocuiesc in avanpost? Ha?
murmură Istvan, ghemuit in adăpost lângă zugsfuhrerul Lanyi,
râșcâind inciudat cu lingura ultimele rămășițe din conserva de
gulaș.
– Mda, frate, și mie mi-e că n-o
să mai vedem soarele câmpiei… răspunse subofițerul sorbind o gură
de rom din ploscă.
– Frate, da? tresări soldatul și
aruncă conserva peste buza tranșeii.
– Frate, da! confirmă celălalt.
Speram să nu reușești să te omori. Iar apoi nu voiam să rămâi de
râsul plutonului. De aia… Mai bine să mă urască pe mine decât să
râdă de tine…
– Chiar așa? se lumină Istvan la
față și linse bine lingura pe toate părțile.
– Doar așa. Si doream să știi
asta in caz că…
– Bănuiam eu oricum! il liniști
soldatul vârându-și lingura intr-o batistă și apoi in cizmă. Și
ce-i asta, că in caz că…
– Eh, vorbesc și eu așa. Mai
bine să ne pregătim de atac.
– Frate! il imbrățișă
Istvan.
– Frate! il strânse
Lanyi.
Camarazii din tranșee ii priviră
uimiți pentru un moment peste marginea cărților de joc, apoi
reveniră la partida de șnops, in care cu larghețe ironică
aruncaseră miză următoarele solde.
*
Barajul de artilerie
austro-ungar incepu să piseze liniile italiene. Gheizere de foc
țâșneau din zăpada incinsă. In toate părțile șfichiuiau zdrențe de
stâncă și oameni. In pozițiile imperiale scările erau sprijinite de
buza tranșeelor. Soldații iși aranjară cu mișcări nervoase curelele
echipamentului, gata să țâșnească. In sfârșit, dacă era să moară,
aveau să moară ca niște militari, nu precum un grup de turiști
surprinși de capriciile iernii pe munte. Zugsfuhrerul Lanyi iși
privi ceasul, ii zâmbi lui Istvan, iși imbărbătă oamenii și, la
minutul fixat, ascultă trompeta companiei sunând de trei ori
atacul.
– Bajonett auf! Baioneta la
armă! porunci plutonierul și ieși.
Se aburcară cu toții din gropi,
năvălind la vale spre drumul ce șerpuia prin Pasul Tonale. Apoi
aveau să urce pe celălalt versant și după aceea să dea piept cu
italienii. Cumva vom răzbi, hotări comandantul de pluton inotând
prin nămeți in fruntea oamenilor lui, chiar inainte ca un glonț
să-i străpungă ochiul drept și să-i iasă prin ceafă. Subofițerul
Lanyi iși intinse mâinile in lături cu un fâlfâit dezarticulat și
căzu pe spate la marginea drumului. Istvan scăpă un strigăt și se
repezi, plângând de furie, inainte.
Atacul progresă până la
tranșeele italiene, unde fu tocat intr-o baie de
sânge.
– Alles zuruck, alles zuruck!
Inapoi cu toții! se auzi urletul gâtuit al caporalului Schmidt,
rămas cel mai mare in grad.
Cei câțiva supraviețuitori se
retraseră pe seară in pozițiile de pornire. Istvan fu ridicat și
dus in spatele frontului pe targă, cu o rană adâncă in coapsă.
Reușise să se târască inapoi la ai lui chiar dacă pierduse o
găleată de sânge și piciorul dădea semne de degerare. Acum insă
scăpase pentru cel puțin o lună de război.
Când reveni, constată că e
singurul soldat apt de luptă din pluton. Frontul rămăsese tot
acolo. Nici un centimetru nu fusese cucerit sau pierdut. In schimb,
de o parte și de cealaltă cimitirele dădeau pe dinafară. Primul
lucru pe care-l făcu Istvan, odată intors la regiment, fu să
viziteze locul unde zugsfihrerul Lanyi coborâse pentru odihna
veșnică impreună cu aproape toți oamenii săi. Găsi cimitirul
militar in Val di Sole, intre orășelele Cuisano și Ossana, pe
coasta dealului Tomino, dominat de bisericuța Sfântul Anton,
ridicată in secolul XVII. Ingrăditura din bolovani de râu și
scânduri negeluite adăpostea deja peste o mie de morminte, inșirate
riguros la baza monumentului din beton și piatră reprezentând un
Kaiserschutz cu arma in mână și ranița la picioare. Istvan ceru
unui fotograf de campanie să-i facă un set de poze cu mormântul
fratelui de cruce. Primi clișeele și le trimise lui Adel Lanyi
impreună cu o scrisoare prin care o asigura că fiul ei a murit fără
să se chinuie. In aceeași zi, Istvan porni la atac și căzu
prizonier. Alții, foarte mulți, căzură și atât. Pasul Tonale nu va
fi străpuns de nici o parte până la sfârșitul
războiului.
Va urma