Pe la prânz, coloana infanteriei
sovietice intră in Timișoara, inceată și prăfuită ca un vierme de
pământ. O za ca oricare alta in lanțul de capete cu stea roșie in
frunte, Ivan Ivanici bătea pasul in rând cu fratele lui mai mic,
Sașa Ivanici, alături de care luptase tot drumul, de la Stalingrad
și Kursk până la porțile acestui oraș de câmpie dominat de câteva
clopotnițe.
Ostașii lui Stalin
ajunseră in curând in centrul urbei, flancați de curioșii adunați
să vadă și să fie văzuți. Pe puține fețe se citea veselie. Cele mai
multe priveau in gol, ca ochii dintr-o fotografie de grup.
Jandarmii inșirați de o parte și de alta a paradei scrutau temători
buchetele de flori lansate de ici-colo la picioarele rușilor,
căutând printre tulpinile trandafirilor coada grenadei care ar fi
declanșat măcelul.
Regimentul opri la
umbra sălciilor de pe malul Begheiului, in spatele catedralei
ortodoxe. Până ce bucătăriile de campanie aflate undeva la spatele
coloanei, cu gulașul bolborosind din mers in cazane, aveau să se
instaleze, soldații lepădară uniformele, bocancii și obielele din
picioare și săriră in apa călâie a canalului. De pe poduri,
locuitorii orașului ii priviră consternați, păstrându-și insă
pentru ei replicile.
După ce gamelele
aburinde fură golite, linse și clătite in râu, soldații primiră
liber câteva ore și se răspândiră prin birturile Iosefinului.
Căldura sfârșitului de vară topea asfaltul, aproape că li se vedeau
urmele de bocanci de la bariera orașului până la cârciumele unde
intraseră cu zgomot ocupând toate mesele libere.
Ivan Ivanici și ai
lui ochiră o berărie și se ingrămădiră la răcoarea ventilatorului
de pe tavan. Rând pe rând, ceilalți clienți iși plătiră consumația
și ieșiră, doar câțiva mai rămaseră la pult. Ivan Ivanici ceru bere
la toată trupa. Invățase cum se spune pe românește bere la
București. Acolo și-a lăsat jumătate din camarazi, care se
grăbiseră să iși potolească setea la muzeul de naturale. Băieții au
spart ușa și au luat la rând borcanele cu exponate. Au aruncat pe
podea organele și avortonii și au băut alcoolul. Peste puțin timp
au căzut și ei pe podea unul câte unul, ca muștele. Aproape o sută
de muște. Când a aflat grozăvia, el tocmai cerea incă un rând de
bere intr-o crâșmă din Ferentari.
Acum insă era in alt
oraș, după un drum infernal, un șmirglu lung de sute de kilometri
care-i tocise picioarele până-n fund. Chelnerul veni spre masa lui
și se aplecă de mijloc.
– Bere! strigă Ivan
Ivanici sigur pe el și râse in hohote de figura uimită a omului cu
șorț negru. Iși aprinse apoi o mahoarcă.
Chelnerul se
intoarse grăbit cu mâinile pline de halbe, le puse pe masă, scoase
din buzunarul șorțului câteva pătrate de carton și impărți berea la
toți, cu câte un carton sub fiecare halbă.
Camarazii apucară
halbele, cinstiră și dădură iute pe gât, până la fund, după care
ronțăiră cartoanele. Birtașul ii observă uluit.
– Auzi, mai ai
biscuiți d-ăștia? făcu spre el Nicolai Stepanovici, pifanul din
Odessa pe jumătate român.
Talul fugi la pult
și se intoarse cu un teanc. După numărul lor calcula consumația,
dar acum nu conta. Oricum, banii nu mai aveau valoare.
După incă zece
rânduri, când și butoaiele de bere fâsâiau pe terminate, soldații
se ridicară, plătiră cu un ceas de buzunar din aur și ieșiră. In
urma lor, birtașul deschise căpăcelul ceasornicului și citi numele
proprietarului păgubit, un anume Joseph Roth. Ridică din umeri,
scoase din buzunar și puse in casa de bani câteva bancnote in
contul notei de plată a rușilor, iar ceasul il prinse la vestă.
Mândru nevoie mare, ieși așa in oraș. Chiar pe strada lui, o
patrulă sovietică il opri. Ivanii ii cercetară ceasornicul și se
zgâiră la literele ștanțate inăuntru fără să le
ințeleagă.
– Joseph Roth! citi
cârciumarul pentru ei.
– Aaa! se edificară
sovieticii, il inșfăcară scurt și-l urcară in tren spre Siberia, nu
inainte să rechiziționeze ceasul.
Cu gândul la odihna ce-i aștepta
să bată la ușă, Ivan Ivanici și ceilalți se prezentaseră la
comandament, unde iși primiră repartițiile pentru noapte. Adresa la
care el, fratele și incă patru trebuiau să ajungă era tot in
Iosefin așa că, pe drum, se gândiră să mai tragă o dată la berărie.
Găsiră localul inchis și se infundară in altă bodegă, unde gustară
vodcă din belșug, mestecând scrumbioară afumată. Se pregătiseră
localnicii, nu-i vorbă!
Plătiră și aici cu
un ceasornic de buzunar din aur și se clătinară spre gazda lor in
miez de noapte cu lună. Erau rupți de oboseală și băutură, dar
veseli măcar datorită ultimei. Plecaseră de atâta timp de acasă
incât aproape le dispăruse dorul de ea. Câteodată, ca și acum, ii
apuca insă nostalgia și se repezeau ca nebunii să strângă in brațe
stâlpii de telegraf sau telefon unși cu catran. Odată ce intâlneau
mirosul acesta se simțeau ca acasă oriunde ar fi fost și nu s-ar
mai fi dat duși.
Ivan Ivanici iși
zorea insă mereu camarazii și incet-incet, din stâlp in stâlp,
inaintară spre destinație. Până acolo impușcară cinci potăi ce
ieșiseră pe sub gard să-i muște și snopiră in bătaie doi jandarmi
români care le făcuseră semn să cânte mai incet, totul in bezna
deplină a clădirilor din jur, in ale căror geamuri lumina galbenă a
becurilor publice decupa spaima locatarilor.
Lătratul câinilor de
prin curți și impușcăturile din ce in ce mai apropiate o făcură
atentă și pe gazda de pe strada Ciprian Porumbescu, care se arătă
la poartă.
– Bună seara,
tovarăși! De când vă așteptam! rosti aceasta avântat și totodată
greoi, ca din ghidul de conversație pentru prietenii Armatei
Roșii.
Rușii făcură ochii
mari și se opriră, incercând să nu cadă din picioare. Ivan Ivanici
cercetă ordinul de incartiruire, numărul de pe casă și găsi că
aceea era adresa stabilită. Nu scria insă niciunde că gazda lor
este o femeie și incă, se pare, o femeie singură. Intrară cu toții
in curte, apoi in casă, trecură prin bucătărie și luară loc la masă
in camera cu pian, toaletă cu oglindă și pat imens cu baldachin.
Stăteau pregătite deja aici platourile cu pateuri calde și carafele
de vodcă insoțite de un pluton de păhăruțe, să fie.
Gazda turnă de băut
și incercă un toast:
– Bun venit Armatei
Sovietice eliberatoare! Eu, Gizela Halle, in numele comuniștilor
români din acest cartier, vă așteptam să rupem impreună jugul
cotropitorilor, să pășim impreună pe calea progresului! Proletari
din toate țările, uniți-vă!
– Mulțumim de
primire! inchină Ivan Ivanici bucuros și duse la gură păhăruțul
deodată cu ceilalți.
Femeia țâșni imediat
să le umple la loc:
– Si soțul meu a
fost comunist! Dar l-au omorât americanii la bombardament acum două
luni! N-a mai apucat, săracul! Si cât iși dorea să vă
vadă!
– Lăsați, tovarășa
Gizela, că ne ocupăm noi și de capitaliștii ăia! Numai să terminăm
cu friții! o asigură Ivan Ivanici masându-și coapsele.
– Să faceți bine!
scrâșni gazda și ieși in bucătărie să mai aducă ceva.
Ivan Ivanici iși
turnă și bău liniștit. Il strânse de după umeri pe frate-su, se
sărutară de trei ori pe obraji, iși ciocniră frunțile și se priviră
cu nesfârșit drag. Luară alte păhăruțe pline și le aruncară peste
cap. Râseră din toată inima, mai luară două, se simțeau in largul
lor, aveau să doarmă apoi ca oamenii, războiul era in altă parte,
nici nu era.
Deodată, din
bucătărie se auzi un țipăt. Apoi incă unul. Ivan Ivanici sări de pe
scaun și năvăli pe ușă. Il văzu pe Serghei Sergheevici lipind-o pe
femeie de mașina de gătit, cu fusta ei in mâini, căutându-și febril
plăcerea. Fără o vorbă, Ivan Ivanici il puse jos cu pumnii și il
târi afară in pridvor.
– Asta acolo doarme!
hotări sergentul. Să ne iertați, tovarășa Gizela! Intre noi,
comuniștii, nu se face!
– Vă mulțumesc,
tovarășe Ivan Ivanici! Oricum, n-a apucat să… Dar, dacă nu erați
să…
– Am eu grijă! zâmbi
bărbatul și intră in cameră. Gata, băieți, la culcare! Vă intindeți
foile de cort in bucătărie.
Soldații se
executară. In zece minute, sforăiau cu toții. Gizela Halle se culcă
in patul ei, cu Ivan Ivanici in fața ușii oprind accesul celorlalți
inăuntru.
A doua zi, coloana
se adună și ieși din Timișoara spre Lipova. La nici un kilometru,
Sașa Ivanici căzu cu gâtul sfredelit de un glonț rătăcit. Ivan
Ivanici ingenunche lângă el și iși apăsă mâna pe gaura din care
țâșnea sângele fratelui. Strigă după sanitar dar toate feșele din
lume nu puteau opri viața să se scurgă din trupul căzut la
pământ.
Ivan Ivanici luă in
brațe corpul lui Sașa și se intoarse spre oraș. Comandantul de
pluton il urmări cu privirea dar nu incercă să-l oprească.
Sergentul ajunse la cimitir. Găsi lotul ostașilor sovietici și
rămase acolo până ce groparii au așternut trupul fratelui in
pământ. Apoi dezertă. Se duse la Gizela Halle acasă, se strecură
inăuntru și ii ceru ajutorul. Femeia il ascunse degrabă in pod,
acolo unde și soțul ei se pitise cu anii.
Trecuseră mai bine de zece ani
de când Ivan Ivanici se ascundea in podul casei de pe Ciprian
Porumbescu. In acest răstimp, Gizela Halle se asigurase că
tovarășul dezertor nu duce lipsă de nimic și ii trimisese la
plimbare pe toți cei care veneau periodic să o intrebe dacă nu știe
nimic de cel dispărut de la oaste. In câteva rânduri ii lăsase
chiar să cotrobăie prin casă după cel căutat, dar ascunzătoarea iși
făcuse de fiecare dată treaba.
Desigur că, incă din
primul moment, Gizela iși pusese intrebarea dacă face bine ceea ce
face și dacă nu cumva, adăpostind un fugit, trădează măreața cauză
comunistă. Amintirea incercării de viol curmate la timp, faptul că
Ivan Ivanici iși pierduse fratele, precum și Ivan Ivanici insuși ii
spuneau insă că omul nu iși nega convingerile proprii și nici pe
ale ei. Că pur și simplu luase decizia să rămână acolo pentru a fi
cât mai aproape de dragul lui frate și, s-a văzut cu timpul, de ea.
Căci, dacă nu din primul an, cei doi se avură ca soț și soție.
Oricum, Gizela se obișnuise incă dinainte să-și consume căsnicia in
pod, departe de ochii lumii.
Iar atunci când
sovieticii au părăsit teritoriul țării și vizitele lor pe
Porumbescu au incetat, Gizela Halle l-a căutat pe unul dintre
foștii tovarăși de ilegalitate, ajuns șef la evidența populației.
Așa, Ivan Ivanici a devenit Ion Aluion, cu acte in regulă și a
putut ieși pe stradă după atâta amar de vreme.
Acum, că nu-l mai
căuta nimeni, Ivan Ivanici iși făcu un obicei zilnic in a merge la
cimitir. Aici adăsta cu orele, mai plivea buruienile, mai sădea o
tufă de trandafiri, văruia bordura de cărămidă, câte nu găsea de
făcut. La sfârșit destupa sticla și trăgea din ea, cu ochii țintă
la brazda sub care odihnea Sașa și dedesubt, deasupra, in stânga și
in dreapta alți nouăzeci și nouă de tineri aruncați acolo fără
nume. Si erau cinci asemenea gropi comune cu inscripția “eroi
sovietici” fără alte detalii. Doar ofițerii aveau morminte
individuale. Nu de puține ori, Ivan Ivanici, amorțit de durere și
băutură, se prăbușea pe pământul proaspăt intors incercând să se
adâncească in el inainte să adoarmă. Când se trezea, in dimineața
următoare, lua săpăliga și refăcea stratul de trandafiri,
indiferent la groparii care iși vedeau de morții lor, trecând
incoace și incolo, făcându-se că nu-l observă. Stiau cine e,
băuseră de atâtea ori impreună, nu-i aveau treaba, un mormânt in
minus de ingrijit.
Apoi, intr-o seară,
Ivan Ivanici a văzut câinii. Maidanezii dezgropau osemintele
așezate mult prea la suprafață și plecau cu ele in dinți. Așa a
inceput nebunia lui. Omul s-a pus să-i urmărească zi de zi prin
cimitir și mai departe, prin oraș. Strângea in urma lor toate
oasele, le băga intr-un sac și noaptea, pe ascuns, le ingropa
inapoi in mormântul comun. Pe zi ce trecea aduna tot mai multe. Nu
mai făcea diferența. Ingropa tot ce găsea pe stradă: oase de găină,
de porc, de vită sau om. De acum, toate i se păreau oasele
camarazilor, ale fratelui. Nu peste mult timp, Ivan Ivanici dispăru
fără urmă.
Va urma