Juliana Halle se trezi prima și
intră in bucătărie. Iși incălzi o oală de apă, o turnă in ligheanul
cu smalțul pleznit in buză și se puse să se spele. Aduna apa in
căușul palmelor unite și și-o lipea de corp, intinzând-o cu
plescăituri și stropi. Se săpuni cu pase alerte, fricționându-și
bine corpul, se clăti și apucă prosopul inroșindu-și pielea. Trase
apoi pe ea hainele de zi pregătite dinainte pe spătarul unui scaun
și trecu să facă erzațul de cafea. Lăsă ibricul să dea de două ori
in clocot, umplu o ceașcă și se așeză la masă. Cu scrumiera in
față, luă de pe bufet pachetul de Carpați fără filtru, rebusul
Flacăra și creionul. Doar așa ințelegea să inceapă o nouă zi. Sorbi
din ceașcă și se uită la ceas. Era deja șapte. Târziu! Maică-sa,
Adel, mai dormea. In schimb, cățelușa Medi nu mai avea răbdare. Se
invârtea printre picioarele mesei uitându-se din când in când la
Juliana, cu ochi intrebători. Femeia iși aprinse o țigară, suflă
fumul și deschise rebusul. Căută unde ajunsese și ciocăni ușor
hârtia cu vârful creionului citind prima definiție. Completă
pătrățelele și o luă de la capăt.
Când să termine
primul careu al zilei, ușa bucătăriei tremură incet și se deschise.
Adel intră cu ochii cârpiți de somn și se indreptă spre chiuvetă.
Iși făcu toaleta matinală și se așeză tăcută la masă cu o ceașcă in
față. Puse și ea intre buze o țigaretă, pufăi de câteva ori, se
invineți intr-un acces de tuse și se intinse după revista ei de
cuvinte incrucișate. O scoase din teanc și răsfoi apatică.
Rezolvase toate paginile. Nu mai era nimic de făcut, decât să
aștepte următorul număr, pe care il va aduce poștașul abia peste o
săptămână. Se impăcă cu gândul și iși legumi in tihnă cafeaua și
tutunul. Juliana o privi lung peste marginile
ochelarilor.
– Te-ai trezit,
mamă? Bine. Că acuși se termină piața. Mergem?
–
Mergem.
Juliana termină
rebusul, cafeaua și a doua țigară, apoi ieși in hol să-și ia
sarafanul. Reveni in bucătărie după plasa de ațică și ieși iar să
se incalțe. Cățelușa trepida de bucurie, zgâriind ușa
apartamentului. Adel se pregăti și ea.
– Hai să te ajut,
mamă, cu pantofii.
– Mulțumesc. Uite că
am ajuns și eu ca maică-mea. Să nu mai pot singură nici să-mi innod
șireturile.
– Ei, lasă, lasă!
Nu-i vorba că… Dar ne grăbim! o menajă fiica.
Cele trei doamne,
Adel, Juliana și Medi, porniră spre piață. Cățelușa inainte, mai să
rupă zgarda, bătrâna in urmă, pășind mărunt, iar Juliana intre ele,
trăgând cu ambele mâini să rămână impreună. Plasa goală se legăna
grea in mâna osoasă a maică-sii.
Ajunseră la hala de
legume și fructe, târguiră cartofi, ceapă și ardei capia, așteptară
ca Medi să flirteze in pustiul raionului de brânzeturi și lactate
cu un alt fox-terrier și apucară spre casă. Ar mai fi vrut și ouă
și chiar niște tacâmuri de pui, dar la acea oră era imposibil să
mai prindă. Cotiră spre tutungeria de pe 6 Martie și se apropiară
curioase de mulțimea strânsă in fața magazinului. Juliana grăbi ea
de această dată pasul. Nici țigări nu se mai găseau? Se gândi că,
in cazul acesta, se va intoarce a doua zi la bișnițarii din piață,
care vindeau țigaretele furate direct de pe banda de producție și
scoase din fabrică de muncitorii cu burți umflate doar la ieșirea
din tură. Și totuși, ce era cu bulucul acela adunat ca niciodată la
intrarea debitului de tutun? Incă departe, Juliana văzu două arouri
de miliție oprind in spatele oamenilor și auzi un individ răcnind
in portavoce din miezul vălmășagului “Stimați cetățeni, tovarăși,
inapoi! Fiți oameni de omenie, ințelegeți odată! Aici…” dar
continuarea se pierdu in vociferările celorlalți.
– Mamă, ține-o tu pe
Medi! Eu mă duc să văd ce se dă acolo! se repezi Juliana inainte și
se strecură in mulțime.
Bătrâna iși infășură
de câteva ori cureaua de piele pe mână și privi cu frică spre Medi.
Cățelușa se trase spre iarbă cu tot cu Adel, iși indoi picioarele
posterioare, se aplecă de fund și porni să-și facă nevoile,
indiferentă la agitația din jur.
Juliana iși făcu loc
in față și nu-i veni să-și creadă ochilor. Vitrina debitului, plină
până ieri cu pachete goale de țigări, mostre ingălbenite de soare,
sprayuri răsuflate, piepteni de plastic copți de căldură și alte
nimicuri, se umpluse cu fleici suculente etalate in coșuri de
nuiele, jamboane ce se lăfăiau in culori naturale, nu imitații din
carton gipsat, cârnați și alte bunătăți, care trase in maț, care
atârnate indecent prin cârlige. Până și firma cu litere cojite
pictate pe sticlă fusese inlocuită cu un panou de lemn cu
ornamentații interbelice și numele măcelarului, proaspăt și aurit
trecut pe el. Juliana rămase năucită. Era primul pas. Ceilalți
ajunseseră la al doilea și revendicau furibunzi exponatele din
geam. Omul cu portavoce se auzi din nou, de această dată ajutat de
milițienii care incepuseră să imprăștie lumea.
– Tovarăși! Vă rog!
Nu ințelegeți! Aici nu e măcelărie! Adică e, dar… Cum să zic…
Facem un film, filmăm, tovarăși!
Și, intr-adevăr, din
cămăruța magazinului ieșiră câțiva actori in costume de epocă,
privind speriați in toate părțile. Cei de afară amuțiră câteva
secunde, apoi vociferările incepură și mai aprig. Se făcură simțite
și bastoanele de cauciuc ale milițienilor, care mai mult intețiră
focul protestelor.
– Vă rog eu! pârâi
regizorul. Se poate? Turnăm un film dedicat vieții lui Paul Celan!
Celan! Păi se poate, tovarăși? Rușine!
– Bine, bine! cedă
mulțimea. Și dup-aia ne dați?
– Tovarăși! Vă
jur… regret… știți, le avem pe inventar, le-am imprumutat și
noi, nimeni nu se atinge…
– R-ați ai dracu de
intelectuali! răbufni un pensionar cu bască și se indepărtă din
ghemul de oameni cu spatele inainte. Stai, tovarășe milițian, nu
da, că plec!
Mulțimea se sparse.
Juliana se desprinse și ea.
– Ei, ce a fost? iși
desfășură Adel cureaua de pe mâna albăstrie.
– Deh, alte vremuri, o să vezi
la televizor. Haideți acasă.
Va urma