Odată ce ultima oră se incheie,
Rezso Halle iși strânse cărțile, le aranjă in tașca de piele, iși
indesă chipiul de școlar pe cap și se ingrămădi pe culoarul de
ieșire. Abia aștepta să ajungă in parcul de vizavi, să-și aprindă o
țigară și, dacă se adună destui, să incingă o partidă de football
pe iarbă. Asta era plăcerea lor, să lovească mingea de colo-colo pe
pajiștea amenajată cândva de un comandant al cetății Timișoara,
generalul Scudier, al cărui bust trona in mijlocul parcului. De
acolo s-a uitat generalul la lume până la Unirea cu Regatul Român,
când revoluționarii l-au dat jos de pe soclu și au pus in loc un
ceas public bun de speriat copiii acasă. Faptul că pe locul
parcului fusese inainte de amenajarea lui vechiul cimitir al
cetății nu inspăimânta decât bătrânele slabe de inger. Cei aproape
zece mii de morți fuseseră luați respectuos la lopată, adunați in
saci de cartofi și conduși, cu un lung convoi de căruțe, in partea
cealaltă a orașului, in cimitirul de pe Calea Aradului. In timp vor
ajunge să-și mute aici patul somnului de veci tot soiul de
răposați, intre care și o amantă a lui Beethoven, soție a unui alt
comandant al cetății de pe Bega, depusă inițial in cripta
mânăstirii franciscane.
Deocamdată, insă, mustăciosul
general Scudier, turnat in bronz, sta pe piedestalul lui și-i
aștepta pe băieții de la gimnaziul călugărilor piaristi să apară cu
mingea. Rezső Halle dădu să iasă pe poarta școlii când din urmă il
ajunse o voce. Se opri și se intoarse. In capătul scărilor il văzu
pe profesorul de matematică făcându-i un semn larg cu mâinile. Se
intâlniră in hol.
– Domnișorule Rudolf! Imi pare
bine că te-am mai prins! zâmbi bătrânul dascăl, cu chelia lui
strălucitoare ca un astru, compensată de barba stufoasă și indelung
cănită.
– Bună ziua, domnule profesor!
se inclină Rezső.
– Domnișorule Rudolf, te știu
băiat priceput și de aceea m-am gândit să te rog ceva. Dacă poți și
ai timp.
– Sigur că da! uită de țigară și
de football viitorul contabil.
– Știi… ce mai… s-a ars un
bec!
– Un bec…
– Da, e o situație
neplăcută.
– Neplăcută, da,
ințeleg.
– Și, tocmai acum, instalatorul
nostru bun la toate a trebuit să plece acasă, că i-a născut
nevasta.
– Asta-i desigur foarte bine
pentru domnul Imre!
– Bine, da. Și a lăsat cheile de
la magazie in cancelarie. Le-am ridicat eu și, dacă ești așa
amabil, vino cu mine să luăm… să rezolvăm cu…
– Nicio problemă,
haideți!
Coborâră scările spre beci,
cotiră pe niște coridoare intortocheate și obscure și ajunseră la
ușa magaziei. Profesorul deschise și făcu lumină apoi cotrobăi
printr-un dulap metalic de unde scoase un bec. Il privi cu ochi
cercetător, ca pe un ou proaspăt și decise că e bun. Rezső iși
trecu brațul prin scara de lemn, și-o așeză in cumpănire pe umăr și
ieși. Profesorul inchise comutatorul, invârti cheia in ușă,
verifică și porni pe hol, cu elevul după el. Iși făcu in sinea lui
o scurtă recapitulație a zilei și constată, mulțumit, că totul a
decurs conform așteptărilor. Planurile de lecție, pe care le
intocmise cu mai bine de treizeci de ani inainte, pe când numai ce
intrase tânăr profesor, și de atunci le respectase intocmai, fără
mari modificări, fuseseră și acum urmate punct cu punct. Iar aceste
planuri de lecție se inscriau desigur in planurile mai
cuprinzătoare ale zilei. Aceleași și ele de trei decenii și bifate
cu un elan mereu nou, de mașinărie robustă, bine unsă. E adevărat
că mulți șușoteau, chiar și in prezența lui, ce nerușinați!, că
mecanismul acesta de orologiu se oprise brusc, ca izbit de un zid,
la moartea soției și, dacă totuși repornise după un timp, rotițele
nu-și mai găsiseră ritmul, dar ce, parcă avea el carne de stat să-i
asculte? Când erau atâtea de făcut? Cum, de exemplu, și acum! sună
profesorul de două ori la ușă. Fata in casă deschise geamlâcul și
privi afară. Odată cu asta țâșni in casa scărilor și un damf aromat
de supă de găină cu knudli. Bătrânul dascăl făcu ochii mari de
mulțumire și se indesă peste prag. Ușa se inchise cu zgomot greu.
Elevul sprijini scara de podea și se rezemă de balustradă. Prin
geamul lăsat crăpat auzi vocea servitoarei:
– Și băiatul de
afară?
– Ce băiat? foșni haina agățată
in cuier.
– Cel cu scara.
Ușa se deschise cu o mișcare
rapidă.
– Domnișorule Rudolf, dar ce mai
faci tu aici?
– Păi… becul! ridică elevul
din umeri.
– Aha… becul, desigur… se
scărpină bătrânul in barbă.
– Spuneați că trebuie schimbat
unul.
– Ei, da, sigur! Și ce, nu
l-am… se uimi profesorul și aruncă un ochi in antreu. Becul
aștepta acolo, pe gheridon, unde-l lăsase când dezbrăcase paltonul.
Mda, se pare că nu… Eh, să lăsăm asta acum. Hai inăuntru cu
scara, pune-o intr-un colț și vino să ședem la masă.
Elev și dascăl se așezară față
in față și in curând supa cu cercuri mari de grăsime licărea
galbenă in farfurii, cu insulițele albe și pufoase ale găluștelor
alcătuind două arhipelaguri incă necartografiate.
– Poftă bună! apucă profesorul
lingura de coadă.
– Mahlzeit! ură băiatul aruncând
o ploaie măruntă de frunze proaspete de mărar in peisajul
farfuriei.
– Nu te-am intrebat dacă dorești
un schnaps inainte, probabil nu obișnuiești. Incă.
– Mulțumesc, nu doresc! zâmbi
tânărul abținându-se.
Apoi se lăsă tăcerea, intreruptă
doar de clinchetul lingurilor de argint scufundate in supă,
ciocnite ușor de marginea porțelanului pentru a scurge orice
surplus ce ar fi putut ajunge pe fața de masă și duse in cele din
urmă la gură.
Rudolf Halle urmări uimit ritmul
uniform al profesorului de matematică, coatele lipite perfect de
corp, mâna ce descria cu lingura același triunghi de fiecare dată,
intre buze, supă, marginea farfuriei și iarăși buzele care sorbeau
totul fără zgomot și aproape fără plăcere. Elevul rămase cu lingura
la gură, captivat de cel ce performa in fața lui cu chipul aplecat
in farfurie ca intr-o rugăciune din care ochii nu se ridică
niciodată, doar mâna bate niște mătănii, prea exacte pentru a le
bănui curentate de vreun fior divin. Bătrânul era atât de
concentrat la ritualul domestic al prânzitului incât devenea autist
la realitatea din jur. Rezső se hotări să ducă și el la bun sfârșit
primul act al mesei. Urmară al doilea și al treilea, in aceeași
atmosferă de banchet tăcut și suficient al ințelepților. Fața
dascălului se mai destinse când iși scoase șervetul nepătat de la
gât.
– Să ne fie de bine! rosti
bătrânul inghițindu-și un râgâit.
– Mulțumesc pentru masă! iși
retrase și Rezső pătratul de pânză din gulerul
cămășii.
– A! Și cu becul acela… Am să
te rog să-i spui domnului Imre mâine dimineață să treacă pe la mine
să ia și scara. Te ocupi tu de asta, bine?
– Desigur, domnule profesor! Nu
vă faceți griji!
– Bine atunci!
Dascălul se ridică greoi de la
masă, strânse mâna elevului in semn de rămas bun și trase intr-o
parte perdeaua geamului din salon. Privi afară, de la inălțimea
camerei, turlele orașului. Le numără incă o dată in gând. Nu-i
ieșea una. Reluă numărătoarea, de data asta ajutându-se și de un
deget cu care le punctă pe sticla geamului. Da, una lipsea. Incă o
dată. Două la Dom, două la biserica sârbească, una la
mizericordieni. Și intre ele parcă mai era una. Exact, cea de la
franciscani. Unde era? Nu mai era. Demolaseră mânăstirea in urmă cu
șapte ani. La un an după moartea Tereziei. Uitase. Uitase și de
asta și de bec și de mai ce? Se intoarse in loc. Elevul nu se
mișcase de la masă. Il privea lung, in tăcere.
– Ei, hai, du-te și tu acasă, or
fi ingrijorați ai tăi.
Băiatul se sculă și se indreptă
spre cuier. Se imbrăcă repede și ieși.
– Să-ți aduci aminte să spui
domnului Imre de bec! ridică vocea dascălul cu mâna pâlnie la
gură.
– Da, da! confirmă elevul de pe
trepte.
Bătrânul se intoarse spre geam,
il deschise și se aruncă in aerul zilei.
Băiatul ieși in stradă și văzu o roată de oameni căscând ochii și vociferând in fața casei. Trecu pe lângă ea și grăbi pașii spre tramvai. Elevilor nu le era permis să ia parte la adunări publice fără acceptul profesorilor.