E foarte probabil ca toate mișcările ce-au schimbat fața lumii să fi fost anunțate, pregătite, dacă nu cumva chiar declanșate de fapte d-astea mărunte. Nu de tot mărunte, ci dintr-acelea care pe moment par a nu avea nici o noimă, dar care, analizate mai târziu la rece de către oameni ințelepți, nu așa ca el, se dovedesc a fi flama ce a aprins butoiul cu pulbere. Dacă luăm ca un exemplu ce se petrece acum, sigur e că lumina istoriei viitoare le va afla altceva decât sunt. Iată, să luăm acest mărunt fapt că nu se mai găsește votcă. Este el un fapt mărunt? Tăicuțul, drăguțul de Mișa, crede că omului, mujicului mai ales, i se intunecă mintea dacă bea și el, acolo, o dușcă, după slujbuliță, și nu mai e in stare să vadă limpede drumul. Nu drumul către casă, că p-ăsta il știe fiecare și legat la ochi, ei toți sunt precum caii ăia care se intorc la grajd chiar dacă și el, și gospodarul trag un pui de somn mai acătării, e vorba de calea cea măreață pe care merge intregul popor și nu e voie să calce vreunul pe alături sau să-l descalțe pe cel din fața lui. Mișa, săracu’, nu știe că, dimpotrivă, mujicului i se luminează ochii, brațul e mai ager și mintea mai isteață, glasul mai hotărât și inima mai vitează după o sticluță, fie ea și băută in trei. Fără votcă, bietul de Ivan devine trist, apatic și-l apucă pustiul, bate crivățul prin suflețelul lui, tânjește și se usucă de dor. Si ce nu a mai aflat tăicuțul lor este că dacă nu se mai bagă votcă, dacă prin complexe, prin crâșme și ceainării nu mai e strop din agheazma cea de toate zilele, asta nu inseamnă că nu se mai bea. Oh, se bea, se bea mult, mult mai mult, dar cu mai multă infrigurare și uneori in foarte mare silă! De ce să nu bei cu bucurie dacă tot e să bei, să ți se aline și ție inimioara și viața, oftând de plăcere și nu de grija că amărâta aia de sticluță se termină, ori că iar vine tov. Volodea și iți confiscă basamacul făcut de tine cu atâta trudă. Nu știe el, Ivan Mihailovici, cu câtă nevolnicie incropești de-un căzănel de țuicuță?! Păi, știe și incă foarte bine. Toată ziulica trebuie să stai cu gura pe Marfușka să nu arunce cojile de cartofi, să le pună in găletușa de după ușă și să le potrivească din zahăr și dospire: nici crude, dar nici fleșcăite, nici dulci, dar nici acre; să stea cu ochii pe ele zi de zi și, când sunt gata, haț cu ele in alambicul improvizat pe aragaz. Ce dacă in tot blocul va incepe să miroasă a borhot, că nenorocitul de miros se strecoară pe scări poate până la administrator, iar de-acolo e purtat, in hainele lui sau doar in vorbele sale, până hăt departe la circa de miliție, la cetățenii care veghează să nu se incalce legea. Iar legea spune că n-ai voie să faci acasă nici un fel de țuicuță, nici măcar de leac. Asta e, dar toată lumea face: cei mai mulți o fac pe aragaz, alții o fac la grădinițele lor dinafara orașului: pe petecuțele alea de o sută de metri pătrați au pus izmă, busuioc, cartofi, sfeclă, și-au ridicat o cămăruță din lemn, dar mai ales o baie, d-aia tipică, dar in care nimeni nu se mai desfată cu apă fierbinte, abur și măturici plesnite pe spinare, ah, nu, acolo se pune alambicul care duduie la fiecare sfârșit de săptămână de zici că-s uzinele Mir inaintea predării la export a câte unui utilaj. Se bea, ce să ne mai ascundem după deget. Uite, chiar și el, Ivan Mihailovici, bea la slujbă, dar nimeni nu i-a spus vreodată –nici nu știe prea bine cine ar fi trebuit să-i dea indicații, poate Marfa Stanilova? – că ar fi cu sau fără voie de la stăpânire. De aceea, grija lui cea mare nu este votcuța, ci sticloanța. A băgat el de seamă că nu e bine să o lași mai ales goală pe acolo: nici in sertarul birouașului, nici in coșul de gunoi, nici la baie. O bună parte a timpului, Ivan Mihailovici imaginează noi și noi locuri unde poate așeza sticluța pentru ca ea, sărmana, să se odihnească in pace: să te faci că o uiți așa pur și simplu pe stradă nu se poate, să te prefaci că arunci la coșurile de gunoi niște hârtii, in nici un caz ziare!, iarăși e cu teamă multă, să o părăsești ca un nevolnic la piciorușul băncuței din parc e cu primejdie. O vreme le-a inecat in râu, dar când a sesizat că malurile sunt ințesate de ochi curioși, prudența l-a făcut să-și indrepte pașii către gropile de gunoi, apoi spre zona industrială unde stau grămezi de șpan și steril, de ambalaje și fiare. Atunci, in peregrinările sale cu sticluța goală in geantă, a văzut Saproșkinov că toată lumea bea, pentru că toată lumea se invârtea bezmetică prin tot felul de locuri, cu priviri speriate și teamă in suflet. Era clar că toți voiau să scape de obiectul vinovăției lor – sticla, recipientul, do-va-da! Ei, și de aici poate incepe totul: de ce să-l faci pe om să se simtă culpabil pentru ceva ce nu-i vina lui. Când omul e acuzat pe nemerit, se strânge in el multă furie, mocnește ce mocnește și, deodată – pac, răbufnește. Si nimeni nu va spune că totul a pornit la unii de la amărâta de votcă zilnică, iar la alții de la nenorocenia aia de rație de pâine, ulei, zahăr și alte d’alea numai după ce-ai stat la cozi nesfârșite. Nu, nici pe departe: se vor găsi cauze adânci sociale, politice, economice. Se vor ivi eroi și disidenți, spirite luminate, vizionare, care au văzut viitorul. De fapt, lumea se va intoarce la ce-a fost inainte și câștig de cauză va avea cel ce va da liber la votcă, dând și un bun exemplu personal, cel care va va băga brânză, cartofi, ulei și pufoaice fără restricții la magazin.
Era clar: trebuia să se străduiască mai mult, chiar dacă nu știa ce vrea să insemne exact acest lucru. Normal ar fi fost ca străduința să se asocieze muncii, dar e foarte puțin probabil ca Ivan Mihailovici să fi știut vreodată cu adevărat ce este munca. Așa a fost să fie: nu toți avem noroc in viață! Desigur, nu fusese niciodată un târâie-brâu, un ăla care să se ațină la mila altora. Slujbuliță avusese, ce-i drept, tot timpul, dar fie că nu se omorâse cu firea, fie că așa ii rostuise lui Dumnezeu, drăguțul de el, munculița lui fusese una in care nu avusese prea multe de făcut. Munca aia eroică, inălțătoare, care iți umflă pieptul de mândrie nu se intersectase cu drumurile lui, dar nici nu-și dusesera unul altuia dorul.
Viața lui Ivan Mihailovici căpătase o curioasă turnură când ajunsese la oraș. Oftase el din greu, oftase și mamă-sa, oftase și tată-său gândindu-se că dacă el pleacă la oraș nu va mai avea pe cine să altoiască din tot sufletul și cu neasemuită dragoste părintească, dar de plecat plecase. De școală nu-și amintea cu mare plăcere și asta nu pentru că i-ar fi produs cine știe ce traume, neliniști, frustrări ivite din zidurile coșcovite ale internatului, de frigul indurat sau de mâncarea cam pe sponci. In fond, văzuse partea bună a școlii: nu trebuia să faci nimic pentru toate astea; să mergi la clasă, să te intorci de la clasă, să zgâiești ochii pe pereți prefăcându-te că asculți profesorii sau că inveți in sala de studiu, să te mai incaieri cu colegii, să cureți cartofi, munți de cartofi atunci când iți venea rândul la bucătărie, să speli dormitoarele, holurile și wc-urile când erai de serviciu nu acoperea ceea ce ii oferea lui școala. Trecuse printr-insa fără nici o bucurie, dar și fără vreun resentiment. Nu a ințeles niciodată de ce trebuia atâta bătaie de cap spre a invăța tot felul de bazaconii, adică să despici firu-n patru când lucrurile sunt atât de simple; este ceea ce este, de ce trebuie să mai știm și din câte părți e alcătuită o plantă sau de ce religia e opiumul popoarelor. In fond, plăntuțele tot cresc, dacă bunul Dumnezeu rânduiește ploaie și după aceea pune pe cer un soare galben, rotund și frumos, care te incălzește și pe tine și pe firu’ ăla abia ieșit din pământ, apoi tot se usucă dacă vine toamna, și tu nu trebuie să te ingrijești de ce va să vină pentru că la primăvară o să-l vezi din nou dând din pământ, ițindu-și mai apoi o floare, și tot așa, mujicului degeaba ii bagi in cap că nu există Dumnezeu, că popii il păcălesc cu moaștele alea și cu apa sfințită, că el tot o să creadă că există ceva deasupra noastră, a oamenilor, ceva care ne veghează viața și toate sunt de la el: și alea bune, și alea rele, iar drăguțul de el le știe și are grijă de toate, chiar dacă te duci la biserică și i te inchini, fie că stai la cârciumă și plin de obidă il mai și injuri. Becul tot se va aprinde dacă tu invârți comutatorul, iar sovietele au decis ca lampa lui Ilici să ajungă până și in cătunul tău, de ce să mai strici rânduiala și să mai umbli după potcoave de cai morți spre a vedea cum se face curentul și cum vine el pe sârmă?
De aceea, nu i-a plăcut școala și nici nu i-a ințeles prea bine rostul. La ce bună atâta sminteală când tu va trebui să știi doar cum se dă drumul mașinii, unde și cum trebuie să așezi bucata de fier, cât timp trebuie să o lași acolo, să o scoți, să o arunci in maldărul de piese din lada de lângă tine și să pui altă bucată de fier?! Ceea ce nu inseamnă că s-ar fi dat in vânt după astfel de indeletniciri și nici nu jubila asemenea altora la gândul ca va termina școala, va intra in producție, va avea salariul lui și odată și-odată poza ii va fi pusă la gazeta fruntașilor. Nuuuuu! El ar fi putut face orice cu aceeași conștiinciozitate, fără nici o tulburare sufletească. Asta il invățaseră să facă, asta va face. Nici mai mult, dar nici niciodată mai puțin!
Fragmente din romanul “Gde Buharest”, predat Editurii Polirom-Cartea Românească
Sfarsit