am plecat de la sediu pe la șase. așa a inceput totul.
vorbisem cu nebunul la telefon, trebuia să-și vadă de câțiva clienți până spre seară, apoi, in jur de nouă, să ne-ntâlnim. aveam emoții. dacă are marfa la el, i-o trag. chiar zilele-astea. și mă rugam să se intâmple așa, trebuie să recunosc. vroiam să termin cât mai repede, fără prea multe complicații. altfel urma să mai amân toata treaba câteva săptămâni. oricât ar fi meritat, nu mai puteam răbda atât. zece ani pierduți, in care am făcut pe sluga din departament in departament și-acum… la narcotice… era șansa mea, ce dracului? orice secundă in plus ar fi insemnat o zi de sevraj. bine, ce puii mei știam eu despre sevraj atunci? nu de parcă ar conta, mă amuză doar naivitatea cu care imi incepusem ziua. aveam totul pregătit, știi? până la cel mai mic detaliu: microfoanele, dosarul, mandatul de arest pentru a doua zi de la Ștefan, prietenul meu, procuror, singurul căruia-i spusesem in mare de plan, singurul in care aveam incredere și care mă putea ajuta cu adevărat. nu știu dacă ințelegea cât de important era să-mi iasă lucrurile așa cum vroiam, dar oricum, in situații de genul ăsta, nu mai e vorba nici de ințelegere, nici de incredere, singurul lucru care contează de fapt e prietenia. și nu orice fel de prietenie, amice, mă refer la cea dintre doi oameni care sunt in stare să meargă in iad unul după celălalt, fără să știe dacă se vor mai intoarce vreodată. sună al naibii de pompos poate, e vorba doar de cuvinte și de ce inseamnă ele pentru tine. Ștefan mi-era ca un frate. cel pe care nu l-am avut niciodată, dar pe care l-am câștigat. orice lucru pentru care râvnești și lupți inseamnă mai mult decât ceea ce ți se oferă intâmplător, chiar inainte să ți-l dorești. mă bucur chiar că nu am fost rude, prieteni de familie de mici sau ceva de genul ăsta. noi ne-am ales sau poate am simțit de la bun inceput cât de utili ne suntem unul altuia sau cât de utili ne putem fi. asta e baza tuturor relațiilor umane până la urmă. de asta ne atragem, pentru că ne completăm, pentru că ne rezolvăm problemele sau le dezbatem sau ne satisfacem niște nevoi, fie și de ordin social. și cine naiba ar fi ghicit acum douăzeci și ceva de ani, când am chiulit să jucăm primul nostru meci de biliard la un bar de lângă liceu, că peste atâta timp eu voi fi polițistul care va avea nevoie de mandatul său pentru a mă salva din rutina deplorabilă in care ajunsesem? fuck dead, vorba lu’ fi-mea. mă tot gândeam că lucrurile-astea nu se intâmplă așa, pur și simplu, oricât am crede asta. coincidențele nu sunt rezultate din haos, chiar dacă totul, in general, pare un nonsens. este ceva ce nu ține de mizeria umană corporatistă, occidentală, este cu mult deasupra lor și a puterii de ințelegere raționale. ce am priceput eu din povestea mea este că trebuie să privești lucrurile de la originile lor, de la fundamente, să le vezi pure, dar nu vreau să incep cu sfârșitul, oricât m-ar tenta să inșir doar niște idei filosofice care numai pentru mine și foarte puțini oameni ar avea o noimă. eram in departament la antidrog de aproape două luni, am nimerit odată cu schimbările mari de nume, automat și de strategie, din poliția capitalei, din 2009. fie vorba-ntre noi, era ceva putred la mijloc. dar nu mă interesa că urmau alegerile și că ăsta ar fi fost unul dintre motive sau că era doar ceva de imagine pentru uniunea asta europeană, ideea e că incepeau să cadă brusc tot mai multe capete importante ce alimentau străzile sau cluburile sau școlile… era momentul să intru și eu in joc, simțeam asta la fel cum unii nebuni cred cu siguranță că vorbesc cu diavolul sau cu dumnezeu. la narcotice iși incep toți cariera adevărată, așa se spune. nu credeam asta, sincer să fiu, dar e adevărat că aici se poate și doar cu puțin bulan și ceva răbdare. am văzut asta cu ochii mei. și-ncepea să-mi pară tot mai simplu, având in vedere că pe mine nu mă interesa decât nebunul. restul era oricum o mascaradă. ce, nu știam că drogurile vor ajunge inapoi pe piață? sau că le vor lua alții? poate o să fiu blamat pentru ce spun, dar tâmpit să fii să nu-ți dai seama că mulți din departament sunt consumatori și așa iși fac rost de marfă. se-nchid ochii ca lucrurile să meargă. și lucrurile merg. dar nu eroismul il căutam eu in afacerea asta. ce putere aveam eu până la urmă, un nimeni și un pitic de puțin peste unu șaizeci, să schimb lucrurile? eu vroiam lovitura de imagine… și promovarea pentru incă un an, hai, doi, in poliție. și pensia dup-aia… pune-te puțin in locul meu. zece ani, da? mai bine chiar de zece… șpăgi mici, când au fost și alea, din an in paște, la care m-am căcat de fiecare dată pe mine să nu fie vreun flagrant, vorbe bune, o nevastă pe care-o iubesc ca pe ochii mei din cap, și-mi dau seama de asta, ironic, de fiecare dată când termin intre picioarele alteia, un copil frumos, naiv, care crede că poate schimba lumea zâmbind (chiar, ce-i mai frumos decât asta?), un televizor ok, o canapea ok… de fapt o să-ți povestesc despre canapea și de restul mai incolo, când am inceput să văd lucrurile cu totul altfel. zece ani un nimeni… am crezut inițial că buba era salariul. dar mă piș pe ei de bani, oricum după atâția ani in poliție nu câștigi chiar un căcat. tocmai nevasta de care vorbeam și fi-mea erau problemele mea. și nu ele, ci eu. eu in fața lor. nici sărac, dar nici bogat. nici trist, dar nici fericit, ci tot timpul ok. toată viața mea, bine, dincolo de căcaturile de rigoare pe care le are fiecare, era prea ok și nimic mai mult. urăsc cuvântul ăsta din toată ființa mea, și altele legate de el, cum ar fi bine, de exemplu. cum ești, radule? sunt ok. cum merg treburile? bine… cu sănătatea? binișor… cu-ai tăi? la fel… altceva, ce mai pui la cale? și-atunci inghițeam in sec și-mi simțeam gâtul onduindu-se și incordându-se ca o râmă, coboram puțin capul, umil, și răspundeam sec: nimic. mult nimic, și-n mine multe bubuituri care-mi consumau oxigenul și aproape mă sufocau. am ok-ul in oase, sau inscripționat pe ele, ca un cod de bare, respir ok prin toți porii, orgoliul meu e ros de atâta ok, pricepi? zece ani prea ocupat cu nimic ca să fiu un tată mișto, un bărbat mișto, un cineva mișto care-a făcut ceva mișto… la naiba, sunt doar un tată ok, un tip ok, un simplu om pe care-l vezi la supermarket uitându-se la diferite produse și pe care l-ai uitat in două secunde, pentru că nu ți-a inspirat nimic. și in nici trei luni de când am fost transferat aici, să pot schimba toate astea? să pot face cât alții-ntr-o viață?… așa a inceput povestea. de fapt cu mai puțin de o lună inainte, incă nehotărât, eram acasă, pe la două noaptea, documentându-mă despre drogurile ușoare. imi trăsesem in ziua aceea la birou, la imprimantă, tot ce găsisem despre canabis. exact atunci s-a gândit Corina să apară pe ușă. – bună, tată, ăăă… nu mă gândeam să te găsesc treaz la ora asta… și a zâmbit tâmp. – la ora asta?… știi cât e? și-a scos din geantă telefonul să vadă cât e ora, ignorând ceasul din bucărărie, și s-a uitat uimită apoi la mine. – n-am vrut să intârzii atât, da’… – e două, Corina, doamne iartă-mă, n-ai vrut să intârzii… nu mă lua tu pe mine cu vrăjeli. de ce dracului nu răspunzi la telefonu’ ăla măcar? – da, bine, ca să ai de ce să țipi la mine și să mă chemi acasă. asta dacă nu-mi ții și vreo prelegere despre moralitate și alte prostii. – Corina, e marți, e mijlocul săptămânii, și e două noaptea, te-am rugat să vii și tu măcar până in 12. nu sunt nebun, da? ai timp tot weekendul să vii când vrei, n-am zis nimic. ințeleg, ești majoră, ai aproape 19 ani, ești la facultate, foarte ok. dar crezi că lucrurile merg așa? vrei să ne bagi in pământ? – aoleoo, iar vă bag in pământ? dormeați amândoi ca porcii și habar n-aveați când veneam dacă nu erai treaz să citești nu știu ce căcat… chiar, ce naiba citești la ora asta? – fac un studiu. și nu te privește! – faci un studiu… pentru ce, doamne iartă-mă? oricum nu faci nimic la birou. – eu nu fac nimic la birou? eu?… eu și mă-ta te intreținem pe tine să-ți faci naibii școala, nu să vii la două noaptea acasă, in cursul săptămânii, și tot tu să fii aia care face gură. tu ai luat-o razna? sunt niște reguli de respectat, am hotărât de comun acord asta. – frate, pe cine-am omorât?! am venit la două acasă, mare căcat! – nu mă lua cu frate și nu țipa c-o trezești pe mă-ta… – ok, mă lași să mă duc să mă culc odată? și și-a dat ochii peste cap. – zi-mi unde naiba ai fost până acum… – in oraș, unde naiba să fiu? cu niște prieteni de la facultate. – de fiecare dată prieteni. băi, ai o relație, de ce nu ni-l prezinți și nouă pe tip? ce crezi, că-l mâncăm? – serios, chiar vrei să incepem discuția asta? – serios… Corina, nu vreau să ridicăm tonul, vreau doar să vorbim. de ce te ascunzi? ce e de ascuns? pentru că eu nu pricep, gândește-te te rog cum ai reacționa tu dacă fi-tu sau fi-ta ar veni la două noaptea, a nu știu câta oară, după ce a fost in oraș cu niște prieteni… – a câta oară, ești nebun? – Corina, te auzim când vii… chiar dacă uneori mai trecem cu vederea… și-a luat un pahar, și-a turnat niște apă, după care s-a așezat bosumflată la masă. – nu vreau… să vorbesc despre relația mea, ok? și nu vreau ca iubitul meu să aibă de-a face cu tine sau cu mama. acum cel puțin, e chiar așa greu de priceput? oricum n-ai ințelege mare lucru și numai de părerile tale nu am nevoie… – și dacă nu-mi spui nimic crezi că o să ințeleg mai multe? așa vezi tu lucrurile? a dat pe gât paharul, l-a trântit pe masă, și-a luat geanta și a plecat in camera ei. – de ce dracului nu-ți găsești ceva de făcut? asta nu ințeleg eu, de ce nu mă lași pe mine să-mi trăiesc naibii viața… căcat… nu vreau să ajung ca tine, la aproape patruzeci de ani și să nu ințeleg nimic, apoi a trântit ușa. am vrut să mă duc peste ea s-o plesnesc. dar mi-am stăpânit impulsul, gândindu-mă la paginile mele de pe masă. și la viitor.Va urma
www.andreiruse.ro