nu trecuseră multe zile de-atunci și, după un studiu indelungat care imi stricase tot weekendul, fără prea mare folos, ba din contră, aș spune, hotărâsem să iau o pauză, să ies puțin dintre pereții groși ai apartamentului. mi-am luat un hanorac pe mine, pentru că, deși eram aproape in mai, vremea incă se juca cu amărăciunea mea.             mă intristam când vedeam și un nor, abia făcusem față unei jumătăți de an mohorâte, sinistre, care aproape că m-a ingropat. așteptam să se termine naibii calvarul care incepuse din octombrie in București. totul devine gri incă din toamnă aici. blocurile comuniste nesfârșite se unesc cu cerul cenușiu, dându-i forma unui tavan luminat slab. asta doar pentru câteva ore, pentru că la șase e beznă deja și nu te mai poți bucura de nimic. cam pe la ora asta și de multe ori chiar mai târziu, ieșeam eu din secție. trăisem parcă intr-o noapte continuă, ca unul care suferă de insomnie, iar lipsa culorilor, chiar și a naturii, fie și uscată, imi dăduse o stare de anxietate care mă irita cumplit.              n-ai cum să te bucuri de iarnă in capitală. sau cel puțin eu nu pot face asta, mă simt ca un robot intr-o lume lipsită de orice farmec și sens. peste tot băltoace, peste tot același gri, in diferite nuanțe, un trafic infernal, totul molcom și intr-un fel trist, de parcă ne-am duce toți dracului, nu acasă sau prin oraș, foarte multe, mai bine zis prea multe lumini artificiale, mii de oameni infofoliți până-n gât, care nu schițează nici un gest. nici nu vreau să-mi amintesc.             atunci insă era o duminică destul de călduroasă, aproape de prânz, toate nenorocirile-astea păreau departe, intr-un coșmar care inevitabil avea de gând să se repete peste ceva timp. am ieșit să-mi iau niște țigări, să și pipez câteva plimbându-mă aiurea pe străzile din fața blocului. nevastă-mea oricum mă ura când fumam in casă, deși o făceam rar și numai in bucătărie, de dragul ei.              eram puțin bulversat. tocmai aflasem de Aslinger, ăla care, printr-o mascaradă penibilă, in SUA, a ajuns să interzică canabisul și i-a creat o imagine de tot rahatul, doar ca să-și rezolve el problemele cu mexicanii. cât despre canabis, mai nimic de rău. și, crede-mă, am căutat cu lupa, nici un studiu aprofundat care să releve nu știu ce efecte negative. nici măcar pe termen lung. iar când era vorba de astfel de reacții, ele veneau din partea unor politicieni ca ăsta sau a unor doctori de-a dreptul demenți, in cazul in care le studiai bine profilul. atunci am realizat că mă bag intr-un tunel despre care nu se știe dacă are ieșire. oricât aș fi studiat, nu puteam să-mi dau seama cum stau cu adevărat lucrurile. faptul că e legal să fumezi totuși in destule țări iar mă punea pe gânduri. și rumegam ca un bivol. pe bune, mă simțeam ca un bou pe un câmp, nu ca un om in toată firea, analizând și dezbătând ideile-astea contradictorii. eram pus intr-o postură ciudată. pe de-o parte, nu puteam să inghit conceptul de drog. și mă gândeam la fi-mea in special când pronunțam acest cuvânt, drog, fie doar in mintea mea. dacă, intr-o formă sau alta, aș fi acceptat canabisul ca fiind o chestie normală, naturală, ceea ce toate săgețile imi indicau, trebuia să fiu de acord cu imaginea Corinei cu un joint in gură și chiar să mă amuz de asta. ca și cum aș vedea-o bând o bere sau o tequila in oraș. era ceva imposibil, numai să-mi imaginez… iar băutura ce pizda mă-sii e atunci? nu-i tot un drog? din câte citisem, nu știu câți au murit de la iarbă, dar cu siguranță iți pot inșira șapte mii de boli sau urmări grave ale alcoolismului asupra sănătății. ca să nu vorbim și de crime, de violuri, accidente, de ceea ce declanșează el in om… in fine. alcoolu’ creează dependență, oricum ai lua-o. și nicotina la fel. pe când nici un studiu medical nu semnalează probleme de genul ăsta cu privire la canabis, ba mai mult, este recomandat in enșpe mii de terapii și are tot felul de foloase pentru organism. să-mi bag picioarele dacă mai ințeleg ceva… și-mi loveam fruntea cu o pălmoacă zdravănă, de parcă creierul ar fi avut vreo vină in toată nebunia asta. pe de altă parte era legea. peste toate astea. și eu reprezentam legea și legea spunea clar niște lucruri. in fața conflictelor care, vezi bine, mă inconjurau, sistemul și constituția mi se păreau inutile. oricum regulile nu-ți spun ce e bine și ce e rău, ba chiar te incurcă de nu mai știi să faci nici măcar adunări elemantare. asta cu ordinea publică, siguranța națională și binele societății… hai să fim serioși. să nu omori, să nu furi și-atât. mergând doar pe aceste două legi, dezvoltate evident in zeci de mii de contexte și-așa mai departe, chestii mai mult de bun-simț, poți trăi liniștit. in rest, din punctul meu de vedere, fiecare face și drege ce pizda mă-sii vrea, asta ar fi democrația. nu-ți convine? ești liber să te muți din oraș, din țară, dacă nu chiar să te duci in codru. dar nu despre asta era vorba, eu vroiam să-mi fac treaba, nu să judec legile. să-mi duc la capăt planul, fără să am nici o mustrare de conștiință. iar a aresta un tip că fumează sau că distribuie iarbă era ca și cum aș fi executat un ordin din perioada inchiziției, asta simțeam. o problemă care de fapt nu e o problemă, ci un principiu nesănătos al erei in care trăim. și despre era in care trăim… altă poveste… dar n-am capitulat in fața acestui impas. am mers mai departe și am inceput să caut informații despre altele. cocaină, lsd, heroină, tot felul de acizi, de ciuperci, de energizante. la prima vedere, când spui droguri, te gândești că le poți număra pe degete, de fapt nu ți-ar ajunge nici măcar o enciclopedie de vreo mie de pagini ca să ai măcar o privire de ansamblu. sau depinde cine naiba o scrie. uneori sursa e mai importantă decât informația-n sine. așadar am continuat cercetarea mea, fără să neglijez insă dilema cu marijuana. rămăsese in becgraund, foarte profundă, chinuitoare chiar, dacă-mi permiți o mică exagerare. și atunci luasem o pauză, cum ți-am spus. am coborât pe scări, ca de obicei, că doar stau la doi și e bine să-ți mai miști curul din când in când. eram năucit de-a dreptul, nici nu vedeam bine pe unde merg la câte gânduri imi năvăleau in freză.             la parter, Ana aștepta liftul și avea sprijinite de picior vreo trei pungi masive, cred că destul de grele, de la supermarket. am făcut doi pași in spate, cât să nu mă poată zări. m-am simțit brusc invadat de un sentiment de rușine fără margini. devenisem rușinea in esența ei, invelită intr-un trup aproape bătrân, inapt să mai lupte cu ea in vreun fel.             nu era prima dată când se intâmpla să o văd așa pe nevastă-mea, chinuindu-se intr-o viață banală, cărând sacoșe cu mâncare și alte prostii pentru noi, pentru casă, in timp ce eu și Corina frecam menta. când imbătrânisem in asemenea hal? sau când a fost punctul care ne-a schimbat și ne-a făcut să ajungem aici?             o spionam și, crede-mă, aproape că imi venea să plâng. insă nici in ruptul capului n-aș fi vrut să apar s-o ajut, aveam atâtea pe cap incât nu i-aș fi spus mare brânză, ba chiar i-aș fi stricat cheful de orice, asta dacă mai avea vreunul. singurul lucru interesant ar fi fost planul meu, dar il țineam ascuns cu grijă, ca să nu stric surpriza.             sunt o javră de care și mamei i-ar fi rușine, asta-mi spuneam. și gândul că mama ar putea fi undeva, oriunde ar fi acest undeva, privind toate astea, mă distrugea atom cu atom. o să fac lucrurile bine, mamă, ai să vezi. nu mai durează mult. in timpul ăsta mă rugam să nu iasă nici un vecin, să nu fiu dat in vileag. și rugăciunile au funcționat, chiar dacă niciodată n-am crezut in ele.             iar puștoaica rebelă, pe care am intâlnit-o acum vreo douăzeci de ani era acum de nerecunoscut. stătea țeapănă, mută ca o statuie, in fața ușii zgâriate a liftului. și liftul cobora și era pe la patru. eu o adusesem aici, eu nu fusesem in stare de ceva mai bun. degeaba dădeam vina pe o bună parte a vieții trăită in comunism și pe cealaltă intr-o continuă tranziție. nu că n-ar fi contat, dar probabil m-aș fi ratat oricum. alții au putut mai mult, prin felul lor, de multe ori grețos. aș fi preferat să fiu și eu grețos și să cobor atunci, s-o surprind, să o sperii, să o iau in brațe, să-i spun c-o iubesc, să arunc plasele, s-o trântesc in mașină c-așa vor mușchii mei și să zburăm spre naiba știe unde. nu să stau ascuns, chircit, pe scări. nu asta visasem să ajung, nici o clipă in copilăria sau adolescența mea nu avusesem un asemenea coșmar.             și, culmea, trăiam exact in inima grețoșeniei, a corupției și a jegului de ceva timp. am preferat să fiu cuminte și bun, ca să am liniște. iar liniștea n-a făcut nimic altceva decât să mă imbătrânească, să mă sugă de tot ce oi fi avut probabil mai bun in mine, la un moment dat, să mă șteargă efectiv de pe fața pământului și să mă reducă la un simplu nimic.             nu puteam să mă bucur de ceea ce aveam, nu atât de puțin timp. opt ore și ceva, dacă nu chiar zece, la muncă. nevastă-mea la fel. incă două in trafic. apoi incercăm să ne revenim acasă și să băgăm ceva in gură. in puțin timp picăm lați de oboseală. in weekenduri mai apucăm să ne bucurăm, dar iată că eu imi sparg creierii cu nelămuriri despre iarbă și ea cară. unde ne sunt zâmbetele? poate ar trebui să ieșim mai mult, cum obișnuiam să o facem. poate ar trebui să nu ne mai gândim la astea sau tocmai, să vorbim despre ele, sau poate…             a urcat in lift. am așteptat, ca un șobolan in intuneric, am stat să aud cum coboară la doi, cum intră și incuie ușa apartamentului. m-am dus repede să-mi iau vreo patru-cinci pachete de marlboro lung, am dat-o in mă-sa de plimbare, le-am dat in mă-sa și de conflicte și de dubii și-am urcat apoi grăbit.             – imi pare rău, sunt puțin mai ocupat zilele-astea, se fac niște schimbări la noi și…             – stai liniștit, puiule, o să treacă. mai bine așa, in departamentul ăsta, nu știu cât iți place, dar decât să te prindă criza pe dinafară… dar ea nu schița nici un gest, sorta tot ce cumpărase, le băga prin dulapuri, prin frigider și tot așa.             – ai și tu dreptate. pot să te-ajut cu ceva?             – nu.             – ești bine, Ana?             – cum adică dacă-s bine? hai, ieși, nu știu ce ai, și m-a impins afară din bucătărie. vreau să fac o pizza, ca de la mama ei, ce zici?             – sună bine, după care mi-a trântit ușa in față.             poate era doar in mintea mea sau poate de vină era depresia de primăvară, naiba știe. oricum ar fi fost, mă săturasem să mă simt ca un gunoi. am sărit repede la foile mele, in același timp am inceput să-mi concep planul. un dilăr, o pilă (il aveam pe Stefan și chiar zilele următoare am vorbit cu el), puțin bulan și incă ceva documentare, ca să știu in ce mă bag și cum pot să ies, dac-o fi nevoie. mi-era foarte clar că nu avea să fie ușor deloc.  

www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro 

Subiecte #Andrei Ruse#MDMA 16.01 nebunul#roman serial