nebunul a băgat un cd, din cele
care stăteau imprăștiate pe bord. a apăsat până la track 07.
și au pornit niște tobe deodată. puternice. foarte mult zgomot,
bubuituri amestecate și… starea de iritare pe care mi-au dat-o a
trecut repede. câteva secunde.
nu auzisem niciodată
muzica in felul acela. ca și cum cineva tocmai mi-ar fi destupat
urechile. ca și cum aș fi auzit o melodie pentru prima oară, asta
ar fi comparația potrivită. totul a devenit clar. viu. dacă
inchideam ochii, puteam să jur că suntem in mijlocul unui
concert.
– ce-i asta? l-am
intrebat, incercând să-mi țin cuvintele in gură.
stăteam și incruntat, pentru că
mă concentram să vorbesc corect, să nu mă rup in paișpe. simțeam
cum fiecare sunet pe care-l produc are o vibrație proprie,
invizibilă. iar pe rând, cuvintele ieșeau și se loveau in scaunul
din față, spărgându-se intr-un fel de minisunete, mii de astfel de
particule, de unde sonore microscopice amestecându-se cu muzica și
cu aerul imbâcsit din mașină, arcuindu-se in toate
direcțiile.
cuvintele erau ca
niște animăluțe care, odată ce săreau din gura mea sau de pe buzele
mele, iși pierdeau sensul. silabele se amestecau, se imprăștiau in
stânga și-n dreapta, lăsând naibii gramatica, lăsând logica,
devenind niște entități independente cu o viață proprie și cu un
destin, cu dileme spirituale, cu sentimente, cu… un sistem
intreg, cu școli și locuri de muncă și economie și secții de
poliție și spitale și… doamne iartă-mă, totul era in reluare, și
puteai alege oricare secvență, s-o pui pe pauză, s-o analizezi.
innebunisem?
simțeam că se deshidea un fel de
tunel in mintea mea, in care alunecam incet. incet. incet. ca
atunci când eram mic și mă dădeam pe topogan sau mă dădea taică-miu
cu forță in leagăn, in parcul din Pantelimon. of, tata… ar trebui
să-l mai sun pe amărât să văd ce face, mi-e așa dor de el. fix
acum. il vreau lângă mine, să mă scoată din infernul ăsta din care
nu mai pricep mare brânză.
– iți place dram en beizu’? a
țipat nebunul. sau mie mi s-a părut că a ridicat tonul, pentru că
vocea lui groasă s-a auzit ca o bubuitură ce a zdruncinat
totul.
– cum?
tot universul se prăbușise. am
fost tras din tunel de o forță pe care nu o cunoscusem vreodată.
eram din nou mașină. eram atent. mi s-a făcut frică imediat. am
inceput să am niște palpitații ciudate. cât timp pierdusem
contactul? mă uit la cd player. 00:42, același track.
– muzica, moșule, nu de ea
mă-ntrebai? iți place?
erau momente când nu
puteam face diferența dintre ceea ce gândeam și ceea ce-mi ieșea pe
gură. eram complet dezorientat. panicat. amețit. vroiam să fug, să
inventez o scuză patetic㸠doar să ies dracului din mașina aia
care, ulterior, mi-a devenit dric.
imi doream să fiu
singur. sau cel puțin intr-un loc in care să nu fiu atât de
stresat. visam la canapeaua nouă de acasă. pufoasă. verde. orice
era colorat mă atrăgea, fie că vedeam prin geamul mașinii niște
graffitiuri, fie că erau diverse obiecte in mintea
mea.
și graffitiurile…
mă linișteau oarecum. casele sau blocurile fade, gri, prindeau
deodată viață. erau haioase. cineva imi spunea că nu sunt singur in
această lume tot mai robotizată și betonată.
dincolo de paranoia
care mă incomoda, efectele ierbii erau extraordinare. ăsta e
THCul… pentru asta oamenii sunt inchiși?!…ceva nu se
leagă… am inceput să zâmbesc. am uitat de toate grijile, de
nebun, de promovare, chiar și de viața nenorocită pe care o duceam.
nu știu cum, dar totul era ok. viața era minunată. oamenii de pe
Magheru erau minunați. magazinele erau minunate. pentru prima oară
nu injuram traficul, nu mă grăbeam nicăieri. eram cel mai liniștit
și mai pașnic tip pe care l-ai fi cunoscut.
iar muzica… muzica
era 3D. odată ce am lăsat-o mai moale cu gânditul, cu analizatul,
și am lăsat loc in creier pentru sunete, timpul s-a deblocat. a
inceput să curgă din nou. fusesem prea incordat poate să observ cum
muzica vorbea cu mine. era perfectă fără versuri. lălăiturile
oligofrenice, de orice tip, sună pe iarbă ca niște sfaturi
cicălitoare din partea unui șef idiot, care mai are ceva de
rezolvat cu tine, deși ți-ai terminat programul de mai bine de-o
oră.
muzica poate să fie
dezhidratată, uscată ca un aperitiv prost. muzica bună, ca cea a
nebunului, e suculentă. dacă inchideam ochii puteam auzi fiecare
instrument in parte. beat-urile și mai mici care compun beat-urile
mari, nici nu știam că există. pauzele scurte. aerul. culoarea, mai
ales culoarea muzicii… și unele tobe miros a praf sau poate era
doar praful din mașină pe care il simțeam invadându-mi nările și
coborând apoi, prin gât, până-n plămâni.
așa suna muzica când
eram mic. plină. mi-am amintit imediat de casetofonul vechi a lui
taică-miu, de casetele piratate, luate pe sub mână pe vremea lu’
Ceașcă… și de mine, dansând pe Abba, pe Summer Night City, ca un
zdruncinat, imaginându-mi că sunt pe o scenă și dau tot ce-i mai
bun din mine, iar oamenii din public se destrăbălează. sunt
fericiți. sau cristalele de la inceputul Head Over Heals. credeam
că pierdusem toate astea, de fapt nici nu mi le mai amintisem de
ani de zile, nu credeam că au existat vreodată. când mi-am pierdut
copilăria?
– o schimb dacă
vrei.
– nu,
nu…
la primul stop
nebunul s-a intors spre mine și m-a prins de picior. din nou,
degajarea și apropierea gesturile sale mă iritau.
– intrebare… fii
atent! și a zâmbit.
am simțit un nod in
gât, ca și cum cineva și-ar fi proptit genunchiul in el. abia mai
puteam respira, tremuram incet, eram tot mai moale.
– tu ce-asculți când
pictezi?
– hmmm… și corpul
și-a reluat funcțiile normale. m-am simțit ușurat. pentru o
secundă, incredibil de lungă, am crezut că m-a prins. clasică, in
general…
– bine, clasică…
cum ar fi?
– cum ar fi…
beethoven?
nebunul m-a privit
in oglindă și mi-a zâmbit din nou. cumva beethoven, simpla invenție
de moment, pompoasă la prima vedere, il făcuse să aibă o incredere
bizară in mine. puteam citi asta in ochii lui. brusc, știam sau
ghiceam tot ce era in creierul lui, și asta mă făcea să mai ies din
panica idioată in care intram involuntar la câteva
minute.
de fapt… totul era
placebo. nu aveam insă experiență cu controlul, trebuia cu adevărat
să cred că va fi bine, dacă vroiam să scap. și uneori pur și simplu
nu puteam să fac asta…
ajunsesem la rondul
de la Universitate. mi-am simțit ceafa arzând și de-acolo căldura
urcând in interior, in tot capul. ca o implozie. iar gura mi s-a
uscat instantaneu și-am simțit nevoia să beau ceva cât se putea de
repede.
– apă? ai ceva apă
pe-aici?
– drace, știam c-am
uitat ceva! ia ceva repede, de la Rosetti, și a tras pe dreapta. să
fie rece. o apă plată sau un Nestea…
paralizasem. nu mă
simțeam in stare să mă mișc, dap-ăi să ies in lume, intr-o aventură
care nu știam cum avea să se termine. nebunul și-a aprins o țigară.
am inceput și eu să-mi caut pachetul.
umflatul mă fixa in
oglindă. era serios. m-am uitat la el ca mâța-n
calendar.
– te duci,
frate?…
– a, da… stai
așa… și m-am chinuit să-mi scot din buzunarul drept al
pantalonilor pachetul de marlboro. coordonatele erau
distorsionate.
– off,
calmează-te… ai niște ochi… tu nu te vezi? ești
spart!
și-a scos centura și a ieșit
rapid până la chioșcul din stație. m-am panicat din nou. dacă avea
camere de luat vederi in mașină? și reportofoane minuscule, băgate
te miri pe unde, care inregistrau și cea mai mică vibrație.
inlemnisem.
cu un ultim efort, mi-am inchis
repede telefonul, să nu mă sune Ana sau cine naibii știe și să fiu
nevoit să răspund. rupsesem ultima posibilitate de contact cu
lumea. cu lumea mea. eram singur singur și trebuia să ies de acolo
cât mai repede…
www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro
trailer oficial al
romanului:
http://www.youtube.com/watch?vakZYWmBxxm4k&featureachannel_page
va urma