orașul se vedea altfel…. ca un
mecanism bolnav, ca un animal complex, in care oamenii erau doar
niște piese mici, din bucățele de carne, ce făceau lucrurile să
meargă. o bancă intr-o parte, un magazin de țoale lângă, un
fornetti, o șaormărie și o grămadă de indivizi minusculi inchiși in
propria lor realitate, cu fețele in jos, ghidați de naiba știe
ce.
totul arăta de fapt ca o
fabrică. când mi-am zis cuvântul ăsta, fabrică, formularea
potrivită sentimentelor pe care le aveam, a fost de parcă cineva
mi-ar fi dat o palmă zdravănă peste ceafă. m-am aplecat, din
reflex, și mi-am prins capul in mâini. what the fuck?
– tare, nu? a sărit nebunul, in
timp ce aranja filtrul.
(…)
nu luam in seamă aberațiile
nebunului, dar mă bucuram de faptul că, după nici o oră, mă privea
așa pozitiv. până la urmă ajungeam unde trebuia, mă descurcam chiar
și pe iarbă. n-a fost așa greu până la urmă, nu? mă
obișnuiam cu mintea și corpul meu intoxicate cu THC. preluam
controlul, prindeam ușor ușor incredere, deși aveam o amețeală
incredibilă și totul era incă fragmentat. fracturat.
incepeam totodată să mă rup de
lumea din jurul meu. mă simțeam din ce in ce mai străin față de tot
ce vedeam. stăteam pe marginea rațiunii, undeva la muchia dintre ea
și nebunia curată. in mod normal, m-aș fi simțit bolnav. sau aș fi
definit starea mea ca drogat. dar nu făceam asta pentru că nu mai
eram in afară. eram inăuntrul meu. și cu cât analizam mai mult, mă
simțeam mai sănătos. cu toate astea, nu mai găseam logica
societății.
parcă eram la un cinematograf in
aer liber, in mașina nebunului. pentru astăzi avem documentarul:
uzina urbană. iată trailerul: pe de-o parte ii nasc, grijulii, in
centre speciale, ii educă dup-aia cu toate prostiile lor, ii sug de
tot ce au, iar pe cealaltă parte, undeva pe la periferie, ii
ingroapă.
lumea arăta deodată ca un
mușuroi de furnici inainte de ploaie. agitație. demență. imbibată
intr-o frică uriașă de ratare, o disperare in graba lor spre nimic.
la 10-20 metri, câte ceva care să-ți ia fața și să-ți dea un sens,
ca să nu gândești prea mult. o biserică, un magazin alimentar cu de
toate, un panou publicitar imens care te roagă să cumperi ceva,
un.. și m-am oprit pentru că iar am simțit o lovitură in ceafă. la
naiba, toți te roagă să cumperi ceva. toți…
(…)
– lumea, fratele meu, poate fi
condusă de trei oameni. unul l-a inventat pe dumnezeu, unul banii,
celălalt e un PR-ist bun care i-a așezat la o masă și le-a propus:
hai să-i ardem p-ăștia. și i-a ieșit, atât de rău ne-au futut că nu
mai știm incotro s-o luăm. tu, pictorule, probabil știi mai
bine…
tăcere. ăsta era răspunsul meu.
nu puteam să nu fiu de acord cu el. toate erau invenții: liniile
trasate pe hărți, spațiile definite, zeii, politica, marketingul,
economia… singurele lucruri naturale din tot acel peisaj erau
câțiva porumbei și un câine care căuta prin gunoaie. ei nu aveau
nici o lege.
– doar uite-te la ei… plini de
rușine… rușinea de a-și spune ceva, de-a se privi, chiar dacă nu
se cunosc, parcă am fi intr-un joc virtual prost. se plimbă de
colo-colo, mai au puțin și aleargă. ca o turmă de vite. mănâncă,
râd, muncesc, injură, iși dau cu presupusul, se fut și dorm… a
doua zi de la capăt. și repet, poate doar trei oameni știu și
inteleg despre ce dracului e vorba cu-adevărat. ei conduc lumea. ei
trăiesc. in rest, nimeni nu-și mai pune intrebări, oamenii au deja
răspunsuri, inainte de curiozități. ca și fast-food-urile, ‘s
făcute pe fugă și-s proaste.
jointul mă lovise in plin. mai
tare ca primul. nu eram pregătit pentru asta, deși-i făceam față cu
brio. mă gândeam la ce citisem pe net despre droguri. era un căcat,
iarba nu imi schimba percepția asupra realității, nu făcea altceva
decât să-mi destupe creierul, să-mi dea jos gardurile de beton
construite cu atâta grijă de cei din jur. aveam alte puncte de
vedere, dar eram tot eu la urma urmei.
panica a dispărut aproape
complet.
– tot sistemul in care trăim e
bazat pe niște hârtiuțe colorate, cu personalități desenate pe
ele… sau nici măcar astea, ci pe carduri. plăcuțe mici de plastic
pe care le bagi intr-o mașinărie. și gata…
pleopele mi-erau tot mai grele.
ochii mi se inroșiseră, vedeam in oglindă. aveam privirea unui om
pierdut, era ceva ciudat la ei. a unui drogat. a unui
străin.
– cu toții trăim de fapt in
america, a continuat dilărul. the fucking new empire… doar
uite-te. uită-te puțin in jurul tău, la naiba! străzi jegoase,
magazine colorate, oferte, produse, ambalaje, indicații…
aglomerație… poți simți mirosul?
am deschis geamul și afară
intr-adevăr duhnea. nu era un miros insuportabil, dar nici plăcut.
era greoi. scârbos. cald. incercam să-l definesc.
– știi când plouă și se formează
bălți pe străzi? care put dup-aia, când iese soarele și le topește?
apă clocită care duhnește a jeg, amestecată cu… un muc de țigară
poate. și câteva ambalaje mici de plastic de la vreo ciungă. o
pungă rătăcită? o pereche de ciorapi putreziți? resturi de mâncare?
un rahat de câine? dracu mai știe ce. ușor ușor se formează mocirla
aia dizgratioasă, care, atunci când se usucă, se transformă in
praf. asta e de fapt producția in masă a omenirii și rezultatul
vizibil al evoluției sale de atâtea mii de ani: praful. și asta
miroase afară.
nebunul a schimbat cd-ul. noua
muzică care umplea fundalul era una mai lentă, dar la fel de vie.
cristalină. imi semăna cu un râu. eram intr-o barcă și mergeam in
derivă, unde vroia dumnezeu.
– dacă aterizează acum o navă
extraterestră să vadă ce mama mă-sii e pe-aici, primul lucru pe
care l-ar exclama ar fi: frate, da’ cât praf reușesc să facă
animăluțele-astea-n jurul lor… după care, cu mâna la nas,
asta dacă n-au nu știu ce căști care să filtreze toate
toxinele-astea, vor căuta specia care conduce planeta asta
albăstruie, ca să interacționeze cu ea.
– sau… s-o extermine? am
continuat eu.
– nu, nici vorbă! nu cred că
poți ajunge la o megatehnologie care să-ți permită să dai ture
prin univers și prin cine știe ce galaxii, după cum vor mușchii
tăi, ca să te apuci să omori alte creaturi. am speranța că există
rase puțin mai inteligente decât poponauții noștri. da’ vorba ta,
mai știi? toți suntem infectați cu rău.
– e doar… un… punct de
vedere… și zâmbeam, fără motiv. aveam o amețeală cumplită. țineam
mai mult ochii inchiși.
– in fine, să zicem că
ghinionul… șansă nu pot să-i spun… ghinionul te face să
aterizezi aici. te vei intreba probabil: cine sunt
animăluțele-astea de companie pe care le folosesc chestiile-asta
ciudate cu patru roți? pentru că, după mine, dacă m-aș trezi aici
pentru prima oară, aș crede că automobilele conduc lumea și se
folosesc de oameni.
am râs.
– da! sau blocurile, moșule. sau
furnicile.
– sau albinele… sau
gândacii…
– gândacii de bucătărie! a țipat
el. dacă nu știi, sunt cele mai rezistente creaturi cunoscute de
noi. serios, nu râde ca un cur! dacă ar cădea un meteorit acum, nu
știu câți oameni sau alte mamifere sau plante sau ce naiba or mai
fi ar mai rămâne… dar te asigur că gândacii ăștia vor
supraviețui.
– nu știam…
– cine conduce planeta asta de
fapt? te-ai intrebat?
– naiba știe.
– crezi că noi, oamenii? crezi
că suntem mai evoluați față de… albine, de exemplu? de ce? doar
pentru că avem haine și un sistem mai complex in care trăim? destul
de futut in gură oricum, după cum vezi. singura putere a
legislației și a religei, c-ăștia-s cei mai importanți factori până
la urmă, in ce crezi și după ce reguli joci, e să sugrume
libertatea. la baza lor, asta fac, interzic. in funcție de
interesele… conducătorilor lor și-atât. asta e rasa supremă?!
care iși fură singură pălăria cum poate și rade tot ce intâlnește,
lăsând in urmă mult, incredibil de mult, exagerat de mult,
prietene, PRAF! n-arată de fapt ca o boală? ca un
virus?
– bacteria care roade
planeta…
– poate fi așa, pictore…
dac-aș fi extraterestru, cum aș cobori din navă, aș rade paraziții
ăștia și aș incerca să intru in contact cu gândacii de bucătărie.
asta aș face, mă jur! pentru că de sus… căcat…
– ce?…
– de sus nu se vede iubirea,
omule. nu se văd tablourile lui van gogh, se vede gri unde-s
oameni. nu se aude simfonia a 7-a a lu’ beethoven. nici mozart,
nici pink floyd, nici… de sus, dacă se aude ceva, atunci e
probabil multă gălăgie, zumzet infernal amestecat cu huruit de
motoare. și poezia?… abia noi o căutăm cu lupa, d-apăi
extratereștrii. iar dacă mă gândesc la vreo construcție care să-i
fascineze, atunci alea nu ne aparțin. noi facem buncăre și străzi
acum, nu piramide. asta dacă noi ne-am fi ocupat vreodată de ele.
și… in fine… după care a inceput să zâmbească tâmp. să-mi bag
picioarele, de când nu m-am mai vărzăluit așa… am și uitat de la
ce pornisem.
– ziceai ceva de praf… și de
america…
– a, da, praful… nenorocitul
de praf… iți vine să crezi că sunt puși oameni să-l măture? și că
sunt fabricate mașini care să-l curețe de pe jos? care să spele
străzile? auzi, să le spele… n-ai cum să ștergi jegul ăsta, e
evident. nu poți decât să-l târăști, să-l imprăștii până nu se mai
vede. asta se-ntâmplă cu toate lucrurile neplăcute la noi, nu numai
cu gunoiul, ai observat? sunt tocate. terfelite. târâte. strivite.
până devin…
– insesizabile…
– da, ăsta e cuvântul, moșule.
in-se-si-za-bi-le.
www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro
trailer oficial al
romanului:
http://www.youtube.com/watch?vakZYWmBxxm4k&featureachannel_page
va urma