am desfăcu-o incet. avea cred
câteva sute de grame, am cântărit-o in mâini.
– uite-te cum
strălucesc trihomii. uite-te…
am băgat capul in
ea, mirosul mă atrăgea, era chiar seducător. mi-am băgat nasul
printre crenguțele mărunte pline de muguri și simțeam cum polenul
mi se lipește de pielea transpirată, cum intră intre bucățele mici
de piele dintre firele nerase de câteva zile ale bărbii. eram
năucit. eram in altă lume, una din care nu voiam să ies prea
curând.
era liniște.
temperatura potrivită, se lăsa răcoare. ieșisem in fața casei, pe
plajă, să văd apusul. nu mai era nimeni in afară de ai mei.
taică-miu se juca cu Corina, cu un zmeu albastru-inchis in formă
de pește. era ca și cum ar fi inotat pe cer, nu vedeai firul
subțire pe care ei il trăgeau. și Ana… Ana stătea cu picioarele
in apa sărată și mă chema. imi spunea: hai prostuțule, e caldă,
hai… și eu pluteam spre ea. nu-mi simțeam pașii.
am tras puternic in
piept. paralizasem. nu-mi simțeam nici un mușchi, eram un burete.
unul pufos, fără o formă bine definită, care nu se putea lovi de
nimic. nu se putea rupe. nu mă durea nimic, zâmbeam intruna, atât
de puternic incât mi se strângea toată pielea feței spre gură. și
voiam mai multă piele, cât mai multă, să se intindă pe zeci sau
sute de kilometri și s-o pot trage pe toată.
m-am retras
grijuliu, să nu deranjez punga. să nu deranjez aerul. să nu mi se
simtă prezența in nici un fel. am deschis ochii incet și la vederea
luminii mi-au lăcrimat. culorile erau atât de vii… incercam
degeaba să mă concentrez la ceva, nu eram capabil nici măcar să
pronunț o vocală.
– uite-l, frate…
un om fericit… și mi-a tras una bărbătește in umăr.
nu mai conta nimic,
decât acel moment. care era blank. nu gândeam nimic.
(…)
eram blocați in trafic, puțin
inainte de Eminescu. ii sună telefonul, cel cu lumini verzi. eram
atent.
– ajung, omule,
ajung… e aglomerație… pfua, normal, frate… ascultă, idiotul ăla
mi-a incurcat toate planurile. da, da! a trebuit să trec pe acasă
să mă schimb, pricepi?… și privea dezgustat spre cârdul de mașini
din față, ce părea infinit. nu știu, intr-un sfert, in 20? habar
n-am, găsește și tu ceva de făcut, dacă mă fuți la cap n-o să se
circule mai bine, oricum…
a trântit dup-aia
telefonul de bord. o injurătură, un pumn scurt in volan și un
oftat.
– bă, nimic nu-mi
mai iese… iar azi… azi nu știu, parcă-i un semn să stau dracului in
casă. cât o s-o mai țin așa?
– s-a-ntâmplat
ceva?
– ehe… s-au
intâmplat multe…
– avem timp, i-am
spus cât de poate de sec.
– avem… ai dreptate
și tu, și a zâmbit. dar nu mai pot să privesc lucrurile așa,
moșule… am niște căcaturi care-mi stau pe cap. și altele care se
pregătesc să vină. parcă nu se mai termină.
– ia o
pauză.
– asta și vroiam,
moșule. asta și vroiam… să mai fac un transport din Berlin, să vând
marfa și dup-aia să mă mut din mai la mare. până-n septembrie. să
n-aud de nimeni și de nimic. suna bine…
– dar?
– dar nenorociții
ăștia s-au pus pe treabă și ne fut. nu-nțeleg de ce. mai lucram cu
unu’, Briciu, așa-i zice. luam acid de la un laborator din
Germania, unde-aveam niște pile… mergeam la câteva luni, pe rând
și… l-au prins acum o lună când trecea vama, băga-mi-aș pula-n
fețele lor de căcați, habar nu au ce fac!
– au…
– da, au! a durut ca
naiba! am rămas fără marfă, am pierdut o grămadă de bani… bine, nu
despre asta e vorba. dar nu mă-ncumet să mă duc. mi-e frică. cine
știe ce dracu-ar mai ieși…
– bani
mulți?
– da, bani mulți…
da’ banii se fac la loc. erau in joc in jur de vreo… să zic 10.000
de euro, cam așa, numai dintr-un foc. dar incep să mă cert cu
oamenii mei, că nu mai am marfă. și sar din schemă, așa se termină
totul, am mai văzut. cumva trebuie să mă dau la fund, dar incă nu-i
timpul.
– nu poți să iei din
altă parte până-ți revii?
– moșule, acidul nu
se găsește așa ușor. evident, mi-am făcut lipeala cu alt tip acum,
dar e un idiot… el o face pentru distracție. nu-i același căcat,
n-a ințeles nimic.
–
pricep…
– și dup-aia
măruntaiele-astea de zi cu zi mă termină. nu am două ore legate de
liniște… și nici nu știi cât am nevoie. imi pierd mințile in mașina
asta, in orașul ăsta infect… am ajuns să-l urăsc.
am inaintat vreo
zece metri, eram aproape de intersecție. și când ne-am dat seama că
rămânem iar impotmoliți, ne-am ridicat neputincioși mâinile in aer,
plini de scârbă, după care le-am trântit, ca pe niște cârpe, de
bord. multe claxoane, multe injurături, o stare de agitație și de
nervi care ne făceau să ne simțim inconfortabil.
nebunul era trist.
s-a intors spre mine și m-a fixat.
– ce?!
– știi?… te duc
intr-un loc, mi-a zis un tovarăș de-al meu… la unul din șefii lor
sau ce-or fi, habar n-am. care te-ntreabă dacă crezi in dumnezeu.
tu crezi in dumnezeu, pictore?
– nu.
– atunci pentru tine
ar fi mai simplu. dar față de ei, ești un om cu credință, te văd.
nu știi ce le poate pielea, ai innebuni de frică, te-ar
zdruncina.
– despre ce doamne
iartă-mă vorbești?
– despre oamenii
care conduc lumea, nătângule. despre ce-aș putea să
vorbesc?
incepusem și eu
să-mi dau seama că e prăjit.
– cei mai mulți spun
da, a continuat. și ii pune pe fiecare să scrie pe-o hârtie: eu,
cutărescu, subsemnatul și-așa mai departe, cred in dumnezeu.
dup-aia-ți ia hârtia și ii dă foc. imprăștie scrumul prin cameră.
mi s-a părut poetic la inceput. ăsta ar fi cuvântul, da… poetic…
dar dup-aia mi-am dat seama ce-nseamnă de fapt. asta fac de când te
naști până la urmă, iți distrug credința. oricare ar fi ea. unul
dintre puținele lucruri libere…
–
libere?…
– moșurile, gândul…
credința… sentimentul… astea sunt libere, atât. auzi?
– zi…
– știi de ce fac
asta?
– asta ce? asta cu
drogurile?
– cu drogurile, dacă
vrei să le spui așa.
– cum să le spun
altfel?
– scurtături, pula
mea, nu știu… ne putem gândi.
– contează cum le
zicem?
– contează din ce
tabără ești, moșule. eu te simt intr-un fel ciudat pe-aceeși
lungime de undă cu mine. dar incă n-ai văzut nimic.
–
arată-mi…
– ești
dispus?
– sunt
curios.
– curiozitatea n-are
nici o legătură cu asta, dacă ești sincer cu tine.
mă blocasem. vroiam
doar să văd marfa, știa asta?
– oamenii ca noi nu
iau căcaturi din curiozitate. și nici din frustrare. ci pentru că
in permanență caută. naiba știe ce. dar ești de acord cu
mine?
– nu știu… pot insă
să zic că da, poate nu-i numai curiozitatea la mijloc.
– ești dispus să
faci pactul cu diavolul?
– tu vorbești
serios?
– ți se pare că
glumesc? zi-mi…
– acum da. mănânci
rahat.
– ok, e un punct de
vedere, trebuie să-l accept. dar dacă nu mănânc?
– atunci e de
căcat…
– și până unde te
ține să intri-n căcat? in văgăună. in pizda mă-tii, spune-i cum
vrei tu.
– n-ai putea să
vorbești…
– nu, n-aș putea.
așa vorbesc eu, ce pula mea. doar n-o să pun preț pe cuvinte acum.
te simți jignit?
– mă deranjează
cumva.
– ok, vrei să
discutăm despre asta?
– nu
știu…
– trebuie. adică
cine știe ce naibii ne așteaptă pe noi in seara asta, doar n-o să
ne poticnim aici.
inaintam incet. eram
insă tot mai aproape de obor. amețeala mă mai lăsase.
– de ce faci asta,
nu mi-ai răspuns.
– de drag, și a-nceput să râdă
in hohote. apoi și eu. ca să cunosc oameni, pictore! a sărit brusc.
am crezut că mă plesnește. oameni ca mine, care-și dau seama că
ceva nu-i in regulă. c-aici e dracul printre noi… știu că par
nebun, și gâfâia. de fapt, chiar sunt nebun! insă intr-o lume plină
de smintiți s-ar putea să fiu printre puținii sănătoși, ce
zici?
va urma
www.andreiruse.ro I www.mdma16.ro
trailer oficial al
romanului:
http://www.youtube.com/watch?vakZYWmBxxm4k&featureachannel_page