la obor ne-am intâlnit cu tipul ăla.
am ajuns din nou pe bancheta din spate, dar nu m-a deranjat
asta, ba din contră. mă simțeam mult mai in siguranță. puteam să
oftez, să fac tot felul de gesturi stângace, pe care nimeni nu
le-ar fi observat. și chiar dacă nu le făceam, ideea că am un
spațiu definit, din care nu pot fi atacat decât frontal, atunci
când ei se intorceau spre mine, mă calma. nu mai trebuia să fiu in
permanență incordat, atent la orice mișcare, la orice
privire.
aveam timp de tripurile mele, și abia atunci ințelegeam
noțiunea asta. nici nu știu cum să-ți explic ce-i ăla un trip, mă
gândeam chiar de la primul cuvânt, de la primul nostru contact, că
va trebui să-ți descriu enșpe mii de stări pe care le-am trăit și
să mă opresc de multe ori din poveste ca să-ți dau detalii.
pentru că detaliile contează. in orice. uneori cred că totul
se rezumă la ele, de la clipa in care deschizi ochii, dimineața, și
există un miros in camera ta și o luminozitate și o temperatură
anume și-un fundal sonor potrivit sau nu neapărat, până la obiecte,
la culori, la gesturi, habar n-am. acțiunile noastre nu inseamnă
nimic dacă n-ar fi făcute intr-un anume fel, care să ne definească.
iar aici iși au locul detaliile. ca să nu mai zic că in aceste 16
ore ele contează enorm.
și revin la trip. trip pe care poți să-l iei ca pe-o…
obsesie de scurtă durată. un fix, de care nu scapi, orice care-ți
distrage atenția, iți invadează tot creierul, apoi toată ființa ta.
e ca atunci când te gândești intens la ceva, te rupi de tot ceea ce
e-n jurul tău pentru câteva secunde, numai că in mod normal iți
revii și lași rațiunea să-ți dea o palmă zdravănă. ai alte lucruri
mai importante de făcut, iți spui.
dar nu și când ești fumat. nu, nu, nu mai e nimic important de
făcut atunci, există doar clipa. in care poți avea o poftă nebună
de ciocolată. sau de alune, naiba mai știe ce. nu e crucial dacă nu
vei mânca astea, dar vei face tot posibilul să le obții. nu vei
amâna, nu te vei stingheri, pentru c-ai impresia că nu există nimic
mai bun pe lumea aceasta decât bucuria ta. și chiar nu
există.
tripul pe care-l aveam când m-am așezat pe bancheta din spate
era legat de spații. pentru câteva minute, in care nu vroiam să fiu
deranjat sub nicio formă, am meditat numai la asta. totul era
matematic, totul se rotea in jurul unor corpuri, vizibile sau nu.
distanța dintre mine și-ăștia doi era la rândul ei un corp. un
spațiu gol, mort, care lua viață sub ochii mei, care prindea formă
in funcție de celelalte obiecte și se umplea cu… neliniște,
indoieli, intrebări, frică și câte alte gânduri. și căpăta un sens
și devenea o ființă la fel de vie și de importantă ca și noi. și
avea nevoi, cum ar fi un moment de liniște sau unul de aerisire, și
avea păreri despre tot ce se intâmpla, și avea la rândul lui stări
și-așa mai departe. și-ăsta era doar un corp, format din alte
milioane de corpuri, cum ar fi spațiile minuscule dintre urechi și
cap, spațiile dintre degetele mâinilor, spațiile dintre ochi, la
care, dacă e să te gândești, te privează de o privire completă,
spațiile dintre firele de păr, unde probabil era o intreagă lume, o
civilizație microscopică gata să lanseze niște bombe atomice
miniminimicroscopice spre un fir de păr care le amenința existența,
fuck!
nu, nu mă intrebați nimic acum, vă rog! țipam in mintea
mea. lăsați-mă să mă bucur puțin de atâtea existențe de care nu
eram conștient până acum.
iar afară… afară era o nebunie curată. in aglomerație
spațiul se umplea cu gândurile oamenilor, care deveneau in mintea
mea un fel de unde, care se ciocneau, care făceau dragoste intre
ele, care se cereau in căsătorie și organizau nunți de prost-gust
și făceau dup-aia copii, pe care-i trimiteau la școlile de gânduri.
instituții de gânduri. constituții de gânduri. gânduri in sus,
gânduri in jos, oriunde, milioane de biți de gânduri lovind,
distrugând, imbrățișând, sărind in sus de bucurie sau dând viață
altor gânduri, unele independente, pe care nimeni nu le gândea.
gânduri in căutare de creiere, care mișunau bezmetice printre alte
miliarde de corpuri.
și m-am uita la o tipă de pe stradă care arăta al naibii de
bine, avea o bluză mulată prin care i se vedeau clar formele
țâțelor și nu-mi doream absolut nimic decât s-o privesc, nu era
nimic porno, nimic vulgar acolo. sânii ei erau un fel de plastilină
rozalie, aveau mirosul ei, care-mi amintea de grădiniță, și
grădinița, la rândul ei, de o grămadă de momente din copilărie. și
intre ea, care probabil nu mă observase, de fapt e clar că nu mă
observase, nici nu bănuia existența mea, intre ea și mine se crea
un corp. care plutea deasupra oborului. un corp colorat, plin cu
toate gândurile-astea. era minunat. era incredibil.
și un alt tip probabil se uita la ea și se gândea, cum ne
gândim toți tipii, cum ar fi să te trezești dimineața lângă ea și
ea să-ți zâmbească. sau pur și simplu cum ar fi să i-o tragi, să
i-o tragi așa bine de parcă n-ar fi făcut-o in viața ei până
atunci. și tipul ăsta avea probabil un alt corp, legat cumva de al
meu. și ea genera alte corpuri cu gândurile ei și era o nebunie de
corpuri deasupra noastră, pe o rază de câteva sute de metri, cu
același cap. sau cu aceleași picioare. niște mutații.
nu vedeam nimic din toate astea, simțeam insă. și era
de-ajuns. zâmbeam ca un copil. undeva, ca niște aburi, plutea
fericirea și mă invăluia tot. simțeam că ard. chiar transpiram de
la aceste bucurii. și transpirația mea imi inunda porii și omora
milioane de alte vietăți, de bacterii, iar resturile lor, și apa și
sarea, evaporate, umpleau aerul mașinii. modificau corpul pe care-l
observasem inițial.
i-am dat și-un nume. și nu m-am putut abține să nu le zic și
lor.
– știți? spațiul ăsta dintre noi, ăăă… golul! aerul! tot
ce-i in el, se umple cu… cu energia noastră. cu… cum să-i spun,
nene? și gesticulam ca un nebun. spațiul ăsta devine un corp și se
comportă intr-un anume fel datorită nouă, mă-nțelegeți?
amândoi se uitau la mine șocați.
– in fine, și i-am spus john spațiului ăsta, știu că sună ca o
aberație…
nu pot uita fețele lor. mirate și deodată izbucnind intr-un
râs isteric. apoi m-a apucat și pe mine.
nu am mai râs și n-am mai auzit oameni râzând cu atâta poftă
in viața mea. repet, era minunat. uitasem de toate, uitasem că sunt
polițist, uitasem pentru ce eram acolo de fapt, uitasem până la
urmă cine sunt, devenisem un străin la fel ca și ei.
am râs până am simțit că mă doare burta. și gâtul. și obraji.
și ochii. am atins apogeul râsului, nu știu cum să-ți spun. și
poate nici nu era ceva haios, nu conta. vroiam să râdem și orice
motiv ar fi fost de-ajuns. orice veste am fi primit atunci, oricât
de proastă, am fi râs.
(…)
o moleșeală (sau să-i zic mai bine lene?) pusese stăpânire pe
mine. nu stăteam pe bancheta din spate, zăceam acolo. spart.
fiecare mușchi, fiecare bucată de carne era moale și abia se ținea
pe oase. atârna. o senzație incredibilă de relaxare, ei mi-au spus
la un moment dat, când s-au intors să vadă cum o mai duc acolo-n
spate, că sunt in stand by.
respiram incet, ca atunci când te bagi in pat obosit și
imediat te ia somnul. oxigenul era bun numai cât să supraviețuiesc,
mergeam pe minimul necesar. și țineam ochii intredeschiși, pentru a
mai tăia din vedere, nu-mi trebuia să văd decât ceea ce se-ntâmpla
in mașină și puțin, poate, din drumul din față.
strada. betonul. traficul. mulțimile de oameni cu capul in
pământ, care striveau trecerile de pietoni. oameni incordați, goi,
imbrăcați in culori șterse, oameni cu creierul futut de probleme,
grăbindu-se să ajungă acasă, să vadă o emisiune de doi lei cu
prezentatori și staruri de doi lei. să se lase pe canapea, să
devină de fapt unul și același lucru cu canapeaua, transformarea
conștiinței in obiect și… doza de enterteimănt. drogul lor.
ecranul, care le radiază trupurile, dar mai ales mintea. și
mințidu-se pentru câteva minute sau ore, doamne iartă-mă, că viața
e așa. și că-i acolo. că ei sunt acolo, că vor ajunge mari cât de
curând, și lumea se va uita la ei. vieți ratate. legume proaste,
anesteziate de media, care nu pricep chiar nimic…
toată lumea se droghează, mi-a fost clar asta atunci. este
motivul pentru care oamenii și-au făcut parcuri de distracție cu
rolăr-costăre care să te umfle de adrenalină. cu mașinuțe electrice
cu care să te tamponezi, pentru că nu poți să faci asta in trafic,
să iei volanul, s-o iei pe contrasens și să fuți câteva vieți,
numai pentru că nimic nu ți-a mers in ziua aia.
locuri unde te impuști cu bloaie colorate. tiruri. locuri de
dat cu pumnul și de măsurat forța, mașinării care te invârt până
vomiți, ce sunt toate astea? in schimb interzic substanțe și nu
rezolvă nimic. tot restul timpului fac același lucru ca noi… da,
am zis noi, pentru că… atunci eram cu ei și nu doar prin simpla
prezență. credeam in ei. țineam cu ei. erau mai sinceri, erau mai
deschiși, aveau planuri prin care vroiau să schimbe lumea, să facă
ceva cu nenorociții ăștia care nu fac decât să ia, să ia, să ia, și
să depoziteze mult praf și gunoi. deplastifierea secolului
douăzeci. dezinrobirea. de… schiderea…
și ok, drogații sunt periculoși pentru societate pentru că
ajung dependenți și sunt uneori capabili să facă orice pentru doza
lor. la fel de bine și jegoșii cărora le zburdă hormonii in tot
corpul și lovesc o femeie și o violează, ii rup hainele și dau in
ea ca-ntr-un sac, până se liniștește, apoi iși scot pula, nespălată
de cine știe când, și și-o freacă de ele și și-o bagă in ele, e tot
o plăcere. ce-aș prefera? Corina să ajungă acasă fumată sau
violată?
și de ce e legală dependența de tutun și alcool? asta de ce e
ok? pentru că are șanse mai mari să te omoare? suntem prea mulți,
care dumnezeului e treaba?
oamenii care se ocupă de țigări și de băuturi sunt liberi. și
fericiți. și bogați. oamenii care fumează un joint sunt respinși,
inchiși in același loc cu oameni care omoară. inchiși, pricepi
asta? imaginează-ți asta. viața ta, plină de dragoste și vise,
aruncată intr-o cameră mizerabilă, mică, in care duhnesc niște
animale ce vor să-ți bage-o pulă-n cur. am văzut camerele-astea, nu
la televizor, le-am văzut pentru că am dus oameni acolo și n-am
dormit prea bine dup-aia.
ce-i legea asta? și jungla asta? din care, dacă vrei să te
rupi puțin, trebuie să plătești ca pentru o crimă. pentru că vrei
să fii liber. pentru că te saturi la un moment dat. pentru că te
cauți. de fiecare dată când nu faci ca ei, nu-i ok. unde-i
alternativa? tot ce nu-i ca ei e greșit. și dat la o parte.
problemele se rezolvă ascunzându-le in clădiri mari și-mpuțite, cu
gratii.
și eu, și tu suntem o parte din lumea asta, oricât ai nega
asta, cu ochelarii tăi de cal. suntem in fiecare drogat, in fiecare
soldat american din irak care trebuie să omoare niște talibani, in
fiecare terorist care decapitează oameni ce pur și simplu cred in
altceva ca pe niște porci. și, evident, și-n toate celelalte
lucruri minunate sau la fel de oribile. dar ii blamezi pe ei și
poate-i numești sălbatici, la fel de jos ii văd pe cei care conduc
țara asta sau se ocupă de ordinea ei, vezi-doamne. inchizând copii,
că asta sunt până la urmă, cu criminali. e ok, nu? e ok până e
vorba de copilul tău, știu povestea asta…
www.andreiruse.ro I
www.mdma16.ro
trailer oficial al romanului:
http://www.youtube.com/watch?vakZYWmBxxm4k&featureachannel_page