Acum urca același drum pietruit, care nu i se mai părea atât de lat, printre case bătrânești aproape neschimbate și livezi de pruni și meri. Lumea și istoria încremeniseră, deși trecuseră decenii. Alături mergea, la fel de tăcută cum fusese ea pe vremuri, fiica ei Anca. Părea că nu s-a schimbat nimic în atâta timp. A recunoscut poarta impunătoare din uluci strâmbe și în parte putrede, cu același zăvor enorm, poate mai ruginit, și același acoperiș înalt de șindrilă aproape putredă.

Curtea era plină de iarbă necosită. Leagănul dispăruse. Dispăruseră și câțiva dintre copacii foarte bătrâni pe care și-i amintea prin ceață. Lemnul geluit al parapetului pe care cineva îl înălțase demult lângă treptele de piatră își pierduse strălucirea. Ușa era la fel de scorojită, deși părea că fusese revopsită în galben. Era închisă acum cu un lacăt antediluvian. A căutat în geantă cheia cât palma, a descuiat și a deschis într-un scârțâit lugubru. N-a avut curajul să intre. S-a întors spre livadă și multă vreme privirea ei a rătăcit în gol. Adia un vânticel răcoros.

Prinseseră în ultima clipă autobuzul. Era unul vechi, dar nu atât de vechi pe cât cel de pe vremuri. Și pe jumătate gol și mirosind ca și acela a motorină. Vreo doi bărbați care arătau a zilieri și în rest femei tinere care-și strângeau între picioare sacoșe pestrițe doldora de cumpărături de oraș. Șoferul, un tinerel spălăcit, le spunea fiecăreia pe nume, le întreba ce și-au cumpărat, dacă n-au nevoie de ajutor sau de căldură noaptea până când li se întorc bărbații de la căpșuni din Spania, ele zâmbeau a râde cu mâna la gură, nu-i răspundeau, în timp ce zilierii mustăceau prostește vrând să arate c-au priceput ce se vorbește, chiar dacă nu-i băga nimeni în seamă. A întrebat-o și pe Irina dacă merge până la capăt, ea a dat din cap fără o vorbă și tinerelul a mai întrebat la cine merge, el cunoaște tot satul, dar nu i-a răspuns, a bălmăjit niște vorbe din care nici ea nu înțelegea ceva și tinerelul a mai așteptat o vreme un răspuns mai limpede care nu mai venea, a ridicat din umeri, după care a ambalat motorul.

De îndată ce autobuzul s-a pus în mișcare a început să plouă, atât de des că abia zărea prin geamul murdar cartierele mărginașe ale orașului, cu case de chirpici vopsite monoton, bolte șubrezite de viță de vie, gutui buburoși, leandri pleoștiți și oțetari semeți, bodegile dărăpănate, fabricile dezafectate și rafinăria. Auzea în jur un zumzet de voci, ploaia asta e o binefacere după săptămânile de arșiță, o-nghite pământul de nu știi, ne mai crește și nouă porumbul, de-ar ploua o săptămână, bine-ar fi. Dar abia lăsaseră Ploieștii în urmă și ploaia a încetat și odată cu ea și zumzetul din mașină.

Dacă n-ar fi preferat să tacă, ar fi trebuit să-i spună că are patruzeci și opt de ani și că merge a treia oară la Vârfuri, să vadă o casă lăsată moștenire de mama pe care o înmormântase cu o lună mai înainte. Ar fi trebuit să-i mai spună cum își amintește ce gândea în urmă cu treizeci și cinci de ani, când pricepuse că mama stătea ca un înger păzitor cu aripile larg desfăcute deasupra ei, să n-o atingă nimic, Și tot ce o înconjura pe ea, cea aflată în centrul atenției, era filtrat printr-o pânză deasă. Obișnuia în acele vremuri să-și pună capul în poalele ei de diftină și să adoarmă cu gândul că o dragoste mare o apără. Simțea că nu reușește să răsplătească cu aceeași dragoste fără margini nimic din ce primește și se simțea vinovată. Umbra tatălui absent, despre care nu se vorbea și care nu și-a făcut niciodată apariția, o făcea să se simtă temătoare. A crezut că murise la o vârstă la care ea nu și-l putea aminti, apoi i se spusese că plecase în lume și după alți ani mama i-a istorisit o poveste aiuritoare din care înțelegea că nici nu existase, pentru că nici măcar nu era fiica ei, ci o copilă adoptată când părinții ei adevărați muriseră într-un accident. A fost un șoc. Ca să nu i se năruie tot universul n-a vrut să creadă, n-a spus nimănui ce aflase și a fost convinsă multă vreme în adâncul sufletului că fusese doar o încercare din multele ale unei vieți, peste care va trebui să treacă cu fruntea sus, chiar dacă era cam dură. N-a mai discutat subiectul.

Dar când a crescut mai mult și-a pus în cap să descopere singură adevărul, convinsă că i se spusese o minciună doar ca să fie apărată sau să nu afle ceva cu mult mai rău. Avea aproape cincisprezece ani și din clipa aceea a socotit că viața i s-a schimbat radical.

Se căsătorise de tânără și avea acum o fată mare, care ar fi trebuit să fie deja studentă, dar nu era pentru că n-o interesa decât dansul. Fără dubiu era inteligentă, citea în mai multe limbi, trecea mulțumitor prin școală, dar nu voia să urmeze nicio facultate, ci să se înscrie la o școală de dans sportiv, își cumpăra CD-uri cu toate formațiile de dans celebre, visa să se alăture într-o zi irlandezilor lui Flatley. I-a explicat că n-are nicio șansă, nu pentru că n-ar fi dansat de mică și n-avea cum să-i ajungă din urmă, ci pentru că nu se născuse în Insula Verde și niciun neirlandez nu era acceptat.

Și acum Irina se gândea că vor rămâne câteva zile, o săptămână în casa de la Vârfuri și că fără îndoială vor ajunge să vorbească din nou despre pasiunea fetei și poate va găsi vreun argument care să-i zdruncine voința de fier și s-o convingă să renunțe.

Era o persoană timidă, căreia-i plăcea singurătatea.

– Nu intrăm? o întrebă într-un sfârșit Anca, fiica ei, nerăbdătoare să scape de rucsacul cu merinde din spate. Ai mai fost aici?

Irina păși pragul fără să-i răspundă. Lăsă valijoara în hol, trecu dintr-o cameră întunecoasă într-alta și mai întunecoasă, ridică storurile, o lumină gălbuie învălui lucrurile, deschise ferestrele, adierea livezii pătrunse înăuntru ca un duh nobil. Mobilele vechi erau acoperite cu cearșafuri prăfuite. În casa asta nu mai intrase nimeni de prea multă vreme.

– Parcă am fi într-un film, zise Anca. Vrei să spui că va fi a noastră casa asta?

Irina răspunse târziu.

– Da. A fost a bunicii tale. Sau a străbuncii.

– Ai mai fost aici?

– Eram mai mică decât tine.

Din volumul in pregatire la Editura Cartea Românească