Nu mi-a fost dat insă să fac
prea mulți purici in școala din Salonic, unde, vreme de câteva
săptămâni, am fost capul tuturor răutăților.
Dascălul, un moșneguț știrb
și pleșuv, care duhnea a rachiu și a bătrânețe, incepuse să-mi știe
de frică. Imi lepădasem pospaiul de smerenie și, ca un răsad rău ce
eram, mă țineam doar de șotii și coțcării.
Socoteam că tata mă părăsise
și mă sileam acum, după puterile mele, să-i fac numele de
ocară.
Imi găsise loc ieftin de
găzduire, intr-o casă plină de pisici jigărite, la o scofâlcită de
băbătie pe care trebuia să o slugăresc.
Mă părăsise și Dumnezeu, așa
că i-am blestemat numele.
Carte nu invățam mai deloc,
fiindcă dascălul nostru căzuse atât de rău in patima suptului,
incât nu mai era in stare să ne dea nici o invățătură. Nu-și
incepea niciodată lecțiile fără clondirul de rachiu la picior și,
după câteva inghițituri, i se impăienjeneau ochii și incurca
slovele. Altminteri avea o fire blajină, nu ne pedepsea niciodată
și ne lăsa să zburdăm după pofta inimii prin ograda prăfoasă a
școlii, ba chiar și pe ulițele din apropiere.
Așa am invățat să bat
mahalalele Salonicului și să leg prieteșug cu tot felul de
haimanale. I-am cunoscut pe cerșetorii din tinda bisericilor, am
luat aminte la vicleșugurile coțcarilor, am tras cu ochiul la
meșteșugul hoților, care erau in stare să fure până și puiul de sub
aripa cloștii, și toate astea mi-au ținut loc de gramatică și de
aritmetică. Fiindcă trebuie să știi, fiule: grecii noștri sunt
neintrecuți in pehlivănii și inșelăciuni, iar dacă am ajuns să arăt
iscusință in meseria de scamator, asta se trage și de la sângele
meu grecesc, pe care l-am moștenit de la părinții mei, odată cu
strâmbătatea lor din născare.
Nu putea să se afle școală
mai bună pentru unul ca mine decât casele de petrecere ale
lotrilor, in care mă strecuram cu sfială, incercând să dobândesc
cât mai multă invățătură. Și o dobândeam lesne, fiindcă aveam minte
ageră și degete iscusite, iar cu vremea măsluiam zarurile la fel de
bine ca un coțcar invechit in răutăți, spre mirarea dascălilor mei
de virtute, care imi prooroceau zestre mare de bani și funie de
cânepă la sfârșit.
La școală mergeam doar ca
să-mi incerc dibăcia degetelor. Furam ca o coțofană: bucățile de
pastramă din trăistuțele tovarășilor mei de invățătură dispăreau
fără urmă, ca și bănuții din chimirul de piele al dascălului, prin
care ajunsesem să cotrăbăiesc de parcă m-aș fi indeletnicit de când
lumea cu meșteșugul buzunăritului. Toți mă bănuiau, dar nimeni nu
indrăznea să mă invinuiască fățiș, după ce pumnii mei stâlciseră
zdravăn câteva mutrișoare nevinovate.
Numai de la bătrâna care mă
găzduia nu aveam ce să fur: era săracă lipită
pământului.
Imi innodasem agoniseala
intr-o batistă și cheltuiam cu multă zgârcenie. După râvna
sfințeniei, sufeream acum de râvna agonisitului, iar pe cinste nu
mai dădeam para chioară.
Ca să-mi sporesc grămăjoara
de mărunțiș, am inceput să cerșesc. Nu indrăzneam incă să mă infig
la pungile pântecoase ale negustorilor, care mă ispiteau parcă și
mai abitir decât pulpele tari ale maică-mii. Iar bănuții se adunau
greu, căci grecul e din fire avar și ține strâns de fiecare
jumătate de gologan.
Oamenii Agiei din Salonic
mă alungau câteodată cu picioare in cur din locurile mele de
cerșetorie.
Singurul meu prieten era
una dintre pisicile gazdei: un cotoi galben și costeliv care venea
să se incolăcească noaptea la picioarele mele.
……………………………………………………………………………
Cred că ținea puțin la mine
și Mamulos, un cerșetor falnic, despre care se șoptea că tâlhărise
aprig in tinerețe Egeea, iar tigva lui cheală fusese prețuită de
stăpânirea de la Stambul la o mie de lire turcești. Acum iși făcea
vacul in tinda de la Hagi Dimitrios, cea mai mândră biserică din
Salonicul nostru plin de biserici frumoase, unde piciorul său de
lemn se bucura de mare cinste printre milogii care și l-au pus
staroste.
Mamulos mi-a indrumat
primii pași in meșteșugul cerșetoriei. De la el am invățat cum
să-mi răsucesc miinile și picioarele, cum să-mi dau dau ochii peste
cap și să fac spume la gură cu ajutorul unei bucăți de săpun, ca să
par apucat de boala copiilor.
Tot de la dânsul am deprins
câteva scamatorii mai ușoare, care m-au ajutat să-mi sporesc
zestrea de bănișori.
M-a pus de câteva ori să-i
aduc la viață mădularul neputincios și, pipăindu-i scula care se
intărea greu, am simțit iarăși fiorii pidosniciei. Il ajutam să se
slobozească prin tufișurile țepoase de la marginea Salonicului și
eram răsplătit pentru asta cu povestea isprăvilor lui cocoșești:
Mamulos se lăuda că f…se toată Mediterana: de la copilandrele
incă necoapte, până la babornițele de optzeci de ani.
Pretindea chiar că, odată,
la Smirna, după ce deșertase mai multe ulcioare de ouzo
vârtos, iși vărsase lapții in gaura unei maimuțe.
Fusese cât pe ce să fie
scopit de stăpânul acesteia, un hoț de mare de la Alger și scăpase
doar punându-și crăpătura dinapoi la bătaie.
De la Mamulos am aflat
despre obiceiurile bărbaților celor vechi din Sodoma, cărora le-am
moștenit strâmbătatea.
Nu-l lăsam niciodată să mă
mozolească, fiindcă gura lui puțea mai abitir decât o latrină. Iar
când mi-a dat poruncă să-l sug, l-am părăsit pentru
totdeauna.
…………………………………………………………………………….
Pe unul dintre maidanele de
la marginea Salonicului se inălța spânzurătoarea orașului.
Una din distracțiile mele
era să casc ochii la execuții.
Mamulos imi povestise despre
ultima bucurie a spânzuratului, iar ochii mei (care indrăgeau tot
ce-i pocit și scalâmb) nu se mai dezlipeau de pe prohabul acestuia,
incercând să deslușească pata de malahie.
Când osânditul incepea să se
zbată in aer izbucneam intr-un râs răutăcios, inchipuindu-mi in
ștreangul furcii burdihanul mătăhălos al lui Kir Apostolis și-i
uram in gând ușurare plăcută.
Inima mea impietrită (deși
eram incă un puiandru de om) nu mai găsea desfătare decât in
fărădelegi.
Intr-o noapte am incercat
să spânzur una dintre pisicile gazdei, care mi-a umplut fața de
zgârieturi.
In starea asta m-a găsit
tata inștiințat pe furiș de dascălul de la școală despre isprăvile
mele. N-am apucat nici măcar să-mi iau comoara agonisită din
furtișag și cerșetorie, care i-a rămas moștenire baborniței. Eu
isprăvisem pentru totdeauna cu invățătura și cu statul la
Salonic.
……………………………………………………………………………….
Tatăl meu iși lucra livada
de măslini cu ajutorul unui argat pe nume Vanghelis. Vanghelis era
un bărbat negricios, cu mustață mare de palicar, căruia ii râdeau
mereu ochii. Pe lângă casa noastră nu se pripășise de multă vreme.
Venise auzind că tata are nevoie de un argat și bătuseră repede
palma: tatăl meu nu s-a arătat zgârcit la simbrie, fiindcă-i
plăcuse privirea ageră a lui Vanghelis și-i prețuise mușchii
puternici, ce-i jucau pe sub cămașa de cânepă.
Vanghelis locuia la
marginea livezii, intr-o baracă dărăpănată, pe care o ticsise de
colivii prin care zburătăceau tot felul de păsărele: grauri,
pițigoi, sticleți, cinteze, scatii, ciocârlii și privighetori, pe
care argatul tatălui meu izbutea să le prindă cu ajutorul unor
capcane iscusite, al căror meșteșug il știa numai dânsul. Se
pricepea de minune să le imite trilurile și fluierăturile și,
inainte să cad in boala cucerniciei, una dintre puținele mele
plăceri era să-l aud pe Vanghelis ciripind laolaltă cu zburătoarele
sale, ca un păsăroi mare și negricios, cu fața mereu increțită de
zâmbet.
Spre seară, când Vanghelis
isprăvea cu treburile lui de argat, băieții din sat se adunau, cu
ingăduința tatălui meu, sub bătrânii noștri măslini. Așezat pe
pragul cocioabei sale de scânduri, palicarul cel oacheș se făcea că
nu ne bagă in seamă, rupând alene dintr-un caș mare de oaie și
sorbind la răstimpuri dintr-un ulcior cu rachiu. Apoi iși scotea
luleaua din buzunar și pufăia indelung, in timp ce băieții incepeau
să se foiască nerăbdători. Trecea multă vreme până ce Vanghelis se
ridica in sfârșit in picioare, iși scutura cioarecii de firimituri
și iși dezvelea la noi dinții puternici și albi, ca de fiară
sălbatică. Fără să se grăbească, iși aducea pe urmă coliviile de
sârmă, pe care se apuca să le stivuiască pe prispa de lut,
făcându-ne prietenește cu ochiul.
Era un actor innăscut și
pesemne că ar fi scos bani buni in bâlciurile italiene, mai mulți
decât am adunat tu și cu mine.
Câteva fluierături ascuțite
dădeau semnalul de inceput al reprezentației. Se auzea mai intâi
cântecul pițigoiului, apoi glasul cintezei și ciripitul sticleților
pe care Vanghelis le făcea să se armonizeze ca instrumentele unei
orchestre, fluierând ba mai tare, ba mai incet și trecând de la o
tonalitate la alta și de la un timbru la celălalt. Trilurile
privighetorii răsunau spre sfârșit limpede, amestecându-se cu
fluierăturile pline de dulceață ale lui Vanghelis intr-o potrivire
desăvârșită.
Și nu-ți ascund că, in vreme
ce băieții il aplaudau fermecați pe argatul tatălui meu, pe obrajii
mei șiroiau lacrimi amare de pizmă, căci pe vremea aceea ii
pizmuiam pe toți oamenii care dovedeau vreo putere
neobișnuită.
Va urma