Scriam la această rubrică, în urmă cu vreo doi ani, că de la Gao Xingjian (Premiul Nobel pentru literatură în anul 2000) la Shan Sa (Goncourt, 1997), André Makine (Goncourt și Médicis, 1995) sau Vassilis Alexakis (Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze, 2007), ca să nu pomenesc decât câțiva dintre ei, străinii veniți în spațiul literaturii franceze își înmulțesc, în vremea din urmă, rândurile și își încarcă până la refuz vitrina cu trofee literare de prestigiu. Observația era exactă până la un punct: invazia străinilor nu reprezintă nici un fenomen recent, nici pasager, iar răspunsul la întrebarea “Cine scrie literatura franceză?”, pe care încercam să-l dau răsfoind paginile prezentului, ar trebui, de fapt, lăsat în grija istoricilor literaturii.
Este o evidență pe care mi-au adus-o în memorie Doan Bui și Isabelle Monin (jurnaliste, ambele, la “Nouvel Observateur”), cu proaspăt apăruta lor carte-anchetă “Ils sont devenus français”, publicată la Editura J.C. Lattès, și care se referă la străinii care au pus umărul la edificarea literaturii, dar și artei, dar și muzicii, dar și politicii franceze a secolului XX. O lucrare ce analizează dosarele de naturalizare acordate de statul francez unui număr de 40 de personalități, care, “fiecare în domeniul său, fiecare în maniera sa personală, reprezintă spiritul francez și participă la ceea ce se numește identitatea unei nații. Ei întrupează Franța. Cu toate acestea, nu s-au născut francezi”. Au devenit, doar în urma unor lungi și anevoioase demersuri administrative, pe care doamnele Bui & Monin le-au scos din praful Arhivelor Naționale (secțiunea BB 11), după un an de căutări asidue. Drucker, Gainsbourg, Sarkozy, Cardin, Badinter, Apollinaire, Stravinsky, Chagall, de Staël, Cavanna, Coluche, Aznavour, Marcel Marceau, Blaise Cendrars, Roger Vadim, Cavanna, Kosma, Alberto Uderzo, René Goscinny, Gainsbourg, Aznavour, Émile Zola, Kandinsky, Gainsbourg, Max Ernst, Giroud, Domenech, Bérégovoy, Ionesco, Kessel, Lazareff, Kozma, Reggiani, Perec, Lustiger, Cavanna, Brassai, Yves Montand, Georges Charpak, Verneuil, Goldman, Sylvie Vartan, Offenbach, Cortazar, Romain Gary. Nume de referință despre care mulți dintre noi au uitat sau nu au știut vreodată că nu sunt franceze (vă propun un exercițiu: știți care dintre cei de pe listă sunt de origine română? Ionesco nu se pune!).
Desigur, lista nu conține toate numele importante sau, oricum, nu neapărat pe cele mai importante ale străinilor francezi, dar probabil că în alcătuirea ei au jucat mult afinitățile selective ale doamnelor Bui & Monin și, nu trebuie omis, dificultatea cu care personajele listate și-au obținut cetățenia. Kosma, bunăoară, este Joseph Kosma, compozitorul de origine maghiară născut în 1905. Un tremur vag patriotic mă împingea să sper că un nume omofon, cel puțin la fel de semnificativ pentru muzica de film franceză (cea intrată în istoria coloanelor sonore), și-ar fi binemeritat locul aici: e vorba, desigur, de Vladimir Cosma (foto 2), fără nicio legătură cu cel dintâi, născut în 1940 la București, emigrat în Franța în 1963. Ei bine, Cosma (cel mai palid exemplu), și alți români superfaimoși (Cioran, Vintilă Horia, ca să nu mai pomenim de Brâncusi, care a obținut cetățenia la 80 de ani), vor aștepta, probabil, până la ediția viitoare a cărții.
Volumul este organizat în secțiuni cronologice, delimitate prin felul în care Franța, de-a lungul timpurilor, și-a întâmpinat străinii. Înainte de 1803, puterea acorda “titluri de naturalizare” în funcție de indivizi și de ceea ce aduceau ei pentru Franța, apoi diverse legi (1889 și 1927) au circumscris mai exact naturalizarea și au făcut procesele de “adopție” mai lesnicioase, mai ales în așa-zisele “Années Folles”, când țara a fost luată cu asalt de italieni și de ruși albi. Mai lesnicioase, dar nu lipsite de probleme. Trebuia, în continuare, să te afirmi prin glorioase fapte de arme (precum Wilhelm Albert Wlodzimierz Kostrowicki, adică Apollinaire, care a beneficiat de mansuetudinea oficialităților de-abia după ce a primit câteva schije de obuz în cap), sau după obținerea unui certificat de bună purtare, ca în cazul lui Joseph Ginsburg (tatăl lui Serge Gainsbourg), care și-a depus cererea de cetățenie în 1931 și a obținut-o după un an, atunci când Prefectura Poliției i-a dat aviz favorabil, cu mențiunea că “s-a adaptat foarte bine moravurilor și tradițiilor noastre”.
Nu la fel de ușor i-a fost doctorului Abraham Drucker, care a avut de așteptat ani în șir, sub presiunea lobby-ului medical autohton, care se temea de concurența străină. Iată ce se spunea în scrisoarea adresată de Sindicatul Medicilor din Departamentul Seine adresată șefului biroului de naturalizări, la 11 iunie 1937: “Valoarea profesională a domnului Abraham Drucker nu este egală cu valoarea medie a doctorilor francezi.” Cazul, nu cel mai grav în materie de obtuzitate și naționalism galic, ne interesează aici doar pentru că Abraham e tatăl lui Michel Drucker (unul dintre cei mai proeminenți oameni de televiziune francezi ai momentului, foto 3), și s-a născut în satul Davideni.
Rămând în această zonă recuperatorie, poate că ar trebui să ofer răspunsurile mele la micul test pe care vi l-am propus: Lucien Goldman (foto 4) s-a născut în 1913 la Botoșani, iar Brassai (Gyula Halasz, foto 5) s-a născut în 1899 la Brașov. Dacă vor mai fi fiind români printre ei și nu am știut, “honni soit qui…”.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.